Mihail Vakulovski

Cîinele-fantomă

„Din toate semnele tipografice,

mi-a spus că preferă punctele de suspensie”

Patrick Modiano este cîştigătorul celui mai recent Premiu Nobel pentru literatură (2014), aşa că am fost curios să văd cum scrie (cum s-a întîmplat şi în cazul lui Mo Yan, din care încă nu citisem înainte de a lua Nobelul). Am ales „Cîinele-fantomă”, o carte care abia a apărut, la Editura Art (traducere din limba franceză de Iulian Curuia), pe care v-o recomand chiar dinainte să vă spun ceva despre ea. În această nuvelă Patrick Modiano reuşeşte să utilizeze cuvintele pentru a capta tăcerea, aşa cum face şi personajul principal din „Cîinele-fantomă”, doar că acestuia-i vine mai uşor să realizeze asta, instrumentul lui de muncă fiind un aparat foto, iar materia cu care lucrează – imaginile. Să îmblînzeşti cuvintele e mult mai complicat, dar naratorul lui Modiano reuşeşte să ajungă… acolo.

Naratorul cărţii este un tînăr scriitor de 29 de ani (în 1964). Începutul cărţii îl prinde la o masă dintr-o cafenea parisiană, unde stătea cu prietena lui, cînd cineva de la masa de alături începe să le facă poze. Era fotograful Jansen Francis, personajul principal al cărţii, cu puţin timp înainte să părăsească Parisul şi să dispară fără a se mai afla vreodată ceva despre el. O revistă americană îi ceruse să ilustreze un articol despre tinerii din Paris şi el i-a ales pe ei („voia să termine cît mai repede cu treaba asta”). L-au însoţit în atelierul lui, unde avea doar două fotografii: cu fotograful Robert Capa (între timp – decedat în războiul spaniol, în Indochina, şi cu „o anume Colette Laurent” (pe care naratorul îşi aminteşte că o cunoscuse în copilărie). Jansen Francis trecea printr-o perioadă apăsătoare, „credea că un fotograf nu e nimic, că trebuie să se piardă în fundal și să devină invizibil pentru a lucra mai bine și a capta – cum spunea el – lumina naturală. Nici măcar zgomotul declanșatorului de Rolleiflex nu se auzea. După el, moartea prietenului său Robert Capa nu putea fi explicată decît prin această voință, sau acest vertij, de a se pierde odată pentru totdeauna în fundal”. Primăvara s-au cunoscut, iar în iunie Jansen pleacă din Paris spre Mexic. Dar înainte de asta scriitorul îi pune fotografiile în ordine (trei valize făcute în 25 de ani de carieră), fiind poreclit de fotograf „scribul”. A făcut două exemplare ale catalogului cu fotografiile, despre care nu ştie dacă le-a luat cu el sau le-a dat foc, singura fotografie pe care scriitorul o păstrase fiind una în care apare Colette.

După dispariţia fotografului, scriitorul hotărăşte să scrie o carte despre el şi începe să-i caute prietenii şi să culeagă informaţii despre el, asta fiind – de fapt – cartea lui Patrick Modiano. Pînă la urmă, şi naratorul-scriitor din carte, şi Patrick Modiano reuşesc să facă faţă provocării personajului principal: „La urma urmei, noi scriem cuvinte, pe cînd el căuta tăcerea. O fotografie poate să exprime tăcerea. Dar cuvintele? Iată lucrul care era, în opinia lui, interesant: să reuşeşti să creezi tăcere folosindu-te de cuvinte”. O carte scurtă şi foarte faină, pe care o citeşti cu plăcere, de parcă te-ai uita la un film foarte intens sau ai privi nişte fotografii vechi de familie, descoperite aproape din întîmplare. Căutaţi cartea, o să vă placă, e şi de artă, şi de dragoste. Lectură plăcută!

Patrick Modiano, „Cîinele-fantomă”, Ed. Art, Bucureşti, 2015

Traducere din limba franceză de Iulian Curuia