Mihail Vakulovski

Fotografa Curţii Regale

„Franz obişnuia să privească lumea

prin obiectivul unuia dintre aparatele lui,

atunci cînd voia să înţeleagă”

„Fotograful Curţii Regale” de Simona Antonescu este romanul cîștigător la concursul de debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2014. Dar faptul că e debutul unui scriitor nu înseamnă automat că avem în faţă un volum rebel, experimental, anarhist sau avangardist, cum ne-am cam obişnuit deja. „Fotograful Curţii Regale” e un roman istoric tipic, cuminte, bine documentat, bine scris şi, iată, şi norocos. Recunosc că nu ştiam nimic despre autoarea romanului înaintea apariţiei cărţii, dar nici acum nu găseşti pe net nimic altceva despre Simona Antonescu, în afară de linkurile despre viitoarele lansări ale cărţii. Aţi ghicit, Simona Antonescu nu face parte din nici un grup literar, nu e filolog sau ziarist sau artist şi nu a prea publicat în reviste înainte să debuteze.

Romanul, însă, nu are stîngăcii care să sugereze că e scris de un scriitor începător (nici nu cred că acesta este primul text literar al scriitoarei, ci doar primul text publicat), dar nici îndrăzneala şi sclipirile unui scriitor douămiist, să zicem. Romanul poate fi comparat şi cu un studiu ştiinţific, pentru că materialul pare îndelung şi minuţios documentat, iar fiecare capitol are în faţă o fotografie de epocă, după care scriitoarea parcă ar sugera că textul ce urmează ar avea vreo legătură cu fotografia. Locul şi perioada istorică în care are loc acţiunea romanului e România lui Carol I, iar personaj principal e, ca şi în „Cîinele-fantomă” de Patrick Modiano, un fotograf. Romanul se întinde dinainte ca tînărul absolvent al Academiei Regale Bavareze de Arte Frumoase, Franz Mayer, să devină fotograf şi pînă cînd numele lui va fi deja nume de studio foto („Franz Mayer este atelierul”). De la trecerea Armatei lui Carol I pe sub Arcul de Triumf pînă la Expoziţia Universală de la Paris din 1889, care a avut loc la Turnul Eiffel, construit special pentru acest eveniment. Aşadar, avem un roman istoric, care readuce în discuţie o perioadă demult apusă, monarhismul, şi reface atmosfera acelei epoci. Romanul începe cu arborele genealogic al Annei, soţia fotografului. După ce-i cere mîna, sasul Franz Mayer îşi face – cu ajutorul zestrei ei – un atelier fotografic pe strada Ştirbey Vodă din Bucureşti (deşi era speranţa Academiei Regale Bavareze de Arte Frumoase şi toţi îl vedeau un viitor mare pictor). Dar Franz Mayer a fost mereu pragmatic şi a simţit că pictura pierde tot mai mult teren în faţa fotografiei, apoi, ca fotograf îţi poţi întreţine familia mult mai simplu. Fiind atît de talentat, cîştigă repede teren, devenind fotograful căruia Curtea Regală îi comandă fotografiile, inclusiv la momentele istorice, cum ar fi parada Armatei Române, care intra în oraş pe sub Arcul de Triumf – în frunte cu Carol I –, după victoria de la Plevna. Deşi romanul este foarte întins (370 de pagini lungi şi late!), cu descrieri interminabile, Simona Antonescu ştie cînd să învioreze atmosfera. În orice situaţie s-ar afla, oricît de solemnă, Franz observă prin obiectivul său şi chestii neluate în seamă de alţii. Şi la parada militară vede un mic hoţ de buzunare: „Prin ochiul aparatului său de fotografiat aşezat pe trepied chiar în mijlocul pieţei, Franz îl vedea. Cercetă pentru o clipă pe domnul atacat, încercând să afle dacă furtul ar fi însemnat o mare pagubă pentru el. Scena întreagă, mişcările dibace ale micului pârdalnic şi privirile lui reţinute cu iscusinţă îl încântau pe fotograf”. Şi la Stîna Regală, unde avea obiectivul pe membrii Casei Regale, Franz se întoarce spre fetiţa ciobanului care trăgea un căruţ cu trei frăţiori mai mici, mezinul jucîndu-se cu Ursu, cîinele lor, şi la un moment dat privirile lor s-au intersectat…

Franz şi Anna erau o familie perfectă, dar nu aveau copii, aşa că Anna a încercat să-i ceară surorii ei să-i crească al treilea copil, iar Franz a încercat să-l ia în sînul familiei pe acest micuţ, dar de fiecare dată nu le-a reuşit. Aşa că Franz s-a făcut fotograf de copii, copiii lor fiind copiii din obiectivul şi, apoi, vitrina atelierului foto („Pe măsură ce anii se scurgeau şi copiii nu se iveau în casa lor, Franz întîrzia tot mai mult cu privirea asupra acelora sosiţi în atelier. Îi studia cu răbdare şi mintea lui crea unul al lor, perfect: ar fi avut surîsul celui mic al doamnei Ghenadie, privirea şăgalnică, pusă parcă pe şotii, a fetei mijlocii a domnului general Filipescu, ochii albaştri, senini, ai Despinei la vremea cînd avea numai trei ani şi îşi sprijinise mînuţa mică pe sabia tatălui său, într-o fotografie”). Atelier în care intrau cele mai de seamă personalităţi ale ţării din acea perioadă, dar şi cam toţi vecinii lor şi, datorită ambiţiei reginei Elisabeta de a prezenta tradiţiile poporului român la Expoziţia Universală de la Paris, multe personaje pitoreşti din toată ţara: rudăriţa, lelea Mîndra şi Căsăndriţa Sînzienilor, femeile de la Orăştie, lăutarii şi starostele lor…

Romanul nu se încheie, însă, cu Expoziţia Universală de la Paris (cum ne-am fi aşteptat), unde Franz ajunge a doua oară, acum ca artist, prima oară venind aici în luna de miere. Simona Antonescu alege un final la fel de istoric precum romanul, pe care vă las să-l descoperiţi citind cartea. Lectură plăcută!

Simona Antonescu, „Fotograful Curţii Regale”,

Editura Cartea Românească, 2015