În Caraibe plouă. Un marinar singuratic cade pradă melancoliei în aşteptarea unui vapor salvator, Roza din Alexandria, care îl va duce în celălalt capăt al lumii.
Barcelona. Este găsit cadavrul mutilat al unei tinere. Detectivul Pepe Carvalho porneşte pe urmele criminalului. Lucrurile iau amploare: piste false, întâmplări sordide, poliţişti corupţi, prostituţie, droguri, intrigi.
Montalbán ne arată o Spanie asemenea unei roze care îşi schimbă culoarea de la clarobscur la întunecat, de la palid la purpuriu. E ca destinul – nesigură, dar atât de bine definită. Ignoranţa, dispreţul, frica, superficialitatea, lăcomia, mizeria umană sunt puse faţă în faţă cu luciditatea şi cinismul lui Pepe Carvalho, un hedonist sentimental, care dezleagă misterul crimei cu graţia cu care se deschide o roză.
Fost poliţist, fost marxist şi gurmand înrăit, Pepe Carvalho este cel mai complex detectiv din istoria literaturii.
 
Curtea interioară, poarta secretă, decorul de afaceri şi cultură constituiau o jucărie devalorizată, unde Narcís pătrundea ca regăsind-o după o lungă absenţă, iar Carvalho în căutarea finalului acelei istorii.
—Speram să-mi îngăduiţi să mă odihnesc câteva ceasuri.
—Am venit să-mi iau plata.
— Aţi descoperit ucigaşul? Mă simt murdar. Am un duş în cămăruţa asta. Ies imediat.
Carvalho s-a aşezat pe muchea mesei, a ascultat zgomotul apei pe duşumeaua din plastic, întreruperile cu care mâinile răspândeau pe trupul autodidactului puritatea şi libertatea. Apoi, după o tăcere, şi-a făcut apariţia un personaj ce a câştigat în ochii lui Carvalho o bătrâneţe bruscă, deşi părea un adolescent abia ieşit de sub duş şi prost bărbierit, învelit într-un halat maro din frotir.
— Ce temniţă sordidă! Cu ani în urmă m-au arestat, fiindcă pusesem o senyera la Cinc d’Oros, eram aproape un copil, şi nimic nu s-a schimbat de-atunci. Aceeaşi duhoare. Totul e la fel de sordid. Am citit într-un jurnal că a vizitat puşcăria secretarul general al guvernului socialist.
Probabil că i-au arătat apartamentul şefului cel mare.
—Acolo a rămas Andrés.
—Nu chiar acolo. Pe el l-au mutat de la judecătorie la Închisoarea Model. E o chestiune de zile. Mă simt răspunzător de cele întâmplate şi am să plătesc cauţiunea, dar e obligatoriu să se întoarcă marinarul ăla.
— Îl cunoşti?
—Înţeleg că sunteţi mort să aflaţi tot ce nu ştiţi. Într-un anume sens, povestea e fascinantă, a fost încă de la început şi încă mai este, fiindcă eu am ajutat-o să fie astfel. Şi
v-o spun acum, fără martori. Dincolo de aceste ziduri, n-aş recunoaşte-o. Odaia asta aproape că nici nu există. Autodidactul îşi toarnă un whisky mare. Carvalho refuză orice băutură. E la cheremul clientului şi începe să gândească cu voce tare:
—Encarna fugea la Barcelona de existenţa ei mediocră de parvenită de provincie şi într-o bună zi a întâlnit pe stradă un pretendent de pe vremuri. S-a întâmplat ceea ce era logic, şi ea şi-a construit viaţa în aşa fel, încât voiajurile la Barcelona să coincidă cu sosirile Rozei din Alexandria, dar ceva a făcut ca tot ceea ce iniţial fusese un adulter aproape forţat şi stimulator să devină o istorie sordidă de prostituţie, crimă şi sadism. Şi în acest ceva intervii dumneata, domnule Pons. Nu ştiu cum intri în contact cu ea, dar îi oferi un cuibuşor de nebunii, unde ea îşi aranjează întâlniri amoroase şi comerciale.
—Amoroase, nu. Ori foarte la începutul întregii istorii.Dar continuaţi să gândiţi cu glas tare, mă relaxează. Apoi am să vă ofer versiunea mea.
— Poate că legătura amoroasă nu-i punea pe picior de egalitate, cum se întâmplă îndeobşte, şi marinarul nu ştia adevărul, tot adevărul, despre purtarea duplicitară a Encarnei, până ce într-o zi l-a aflat şi a omorât-o. Ori poate că a ucis-o unul dintre amanţii cu care avea legături comerciale. Ori chiar dumneata.
—Nu mai spuneţi prostii. Dacă aş fi omorât-o eu, n-aş fi sugerat iniţierea unei investigaţii.
—Asta-i altă mâncare de peşte. Dumneata, domnule Pons, afli de crimă şi ştii că, dacă află şi poliţia adevărul despre toate cele întâmplate, apar şi propriile dumitale răspunderi, dar nu poţi lua iniţiativa de a da declaraţii, fiindcă nu poţi afirma că ştii că s-a comis o crimă. Trebuie să te poţi da drept un element pasiv, care stă la remorcă, de teamă să nu devină suspect. Când apare poliţia, trebuie să accepţi o serie de chestii: că o cunoşteai pe victimă, că i-ai împrumutat un apartament şi nimic mai mult. Şi, pentru ca poliţia să te ducă la ceasul adevărului şi al eliberării, ai nevoie ca eu să zgândăr chestiunea şi, pe o cale ori pe alta, s-o forţez să intervină. În acest scop, te-ai jucat cu tot ce simţea familia răposatei, cu mine, cu presupusul asasin. Chapeau, domnule Pons, observă că de câtăva vreme îţi spun „domnule Pons“, fiindcă încep să te respect. Până acum câteva ceasuri, îmi păreai un nebun format în această bibliotecă teatrală, dar mi-am schimbat părerea. Eşti un voyeur primejdios…
— Nu ştiţi dumneavoastră bine.
—… şi, oricum, curând va intra în joc cineva care până acum a tăcut: marinarul. El va povesti propria versiune, şi pot apărea surprize. Pentru moment, eu îmi rezerv dreptul de a mă îndoi.
— Vă pot asigura că marinarul e ucigaşul. De asta să nu vă îndoiţi.
— Poate că faptul e neîndoios. În schimb, eu mă îndoiesc că, după caracteristicile personajului, sau după ceea ce ştiu eu, marinarul a făcut-o bucăţi-bucăţele pe femeie. E un exerciţiu macabru, care nu se leagă.
— Nu. Nu se leagă. La asta nu vă pot ajuta nici pe dumneavoastră, nici familia Encarnei, care, aici, printre noi, era o femeie deosebită. Nu vă pot ajuta pentru propria mea siguranţă, dar eu ştiu ori presupun exact ce s-a petrecut după crimă. Sunt încă prea ostenit, ca să vă istorisesc tot ce ştiu, domnule Carvalho. Sunteţi nou-venit în această chestiune. Eu ţin totul între o sprânceană şi cea laltă de trei luni de zile, de trei ani, de când am cunoscut-o pe Encarna din întâmplare. E adevărat că, până într-un anume punct, m-am jucat cu persoane care nu puteau avea imaginea mea de ansamblu. Totuşi, eu sunt
cel care v-a căutat. Am un avantaj meritoriu, adică situaţia asta avantajoasă mi-am câştigat-o fără nici un ajutor, nu mi-a oferit-o nimeni. Eu am început prin a-i cunoaşte pe
alde Abellán şi a mă interesa de ei, în parte fiindcă ţineam la Andrés, să nu vă îndoiţi de asta. Dar şi pentru că erau ciudaţi, aveau purtări diferite, surprinzătoare, sentimente, morală, emoţii, în special Mariquita, un ostrov cultural, vă asigur, un ostrov cultural interesant, şi nu că-i conservatoare, dar are o ultimă rădăcină de exilată, e o exilată, dintre exilaţii ce vor rămâne veşnic exilaţi. În acest cadru familial, exista un mit: Encarna, Encarnita, acel membru al familiei care parvenise, despre care se vorbea cum se poate vorbi în familia mea despre fratele bunicului, care era canonic, ori despre un văr al tatei care a câştigat o floare naturală, nu-mi pot aduce aminte nici unde, nici când. Era elementul prestigios. Reţineţi informaţia. Pentru sora ei şi pentru Andrés, care era chiar îndrăgostit de ea, de la distanţă, fiindcă n-o cunoştea, dar o văzuse în treacăt la înmormântarea bunicii, şi i se păruse o doamnă care mirosea foarte bine, la care totul părea foarte suav, ceea ce purta, ceea ce spunea. De când eram adolescenţi, Andrés îmi arăta unica fotografie a mătuşii lui pe care o aveau, iar mitul ei creştea treptat şi în mine, deşi oarecum condescendent, căci pentru mine faptul că o doamnă parvenise doar căsătorindu-se cu un notar din Albacete, înţelegeţi-mă, nu era prea stimulator. Stimulator era mitul legat de alde Abellán. Encarna se măritase bine, reprezenta puterea statutului social şi a banului. Şi, într-o zi, am avut ocazia s-o cunosc. Acum trei ani. Andrés a venit să mă caute chiar aici în odaie, exaltat, aproape în extaz, şi mi-a spus că se întâlnise cu mătuşă-sa în buricul Barcelonei, că o recunoscuse şi că ei, la început, nu-i făcuse nici o plăcere, dar apoi s-au plăcut, şi ea l-a rugat să păstreze secretul venirii ei acolo, căci nu voia să-şi vadă familia. Andrés s-a oferit să-i arate oraşul, s-o invite la cină etc. etc., dar
n-avea nici un sfanţ. Eu am jucat rolul bancherului, dar am cerut, în schimb, rolul Comandorului, al invitatului de piatră, cel puţin la prima întâlnire, la prima cină. Atunci am fost providenţial, fiindcă Andrés nici n-avea bani şi nici nu ştia unde s-o ducă. Am cunoscut-o şi, într-adevăr, era interesantă, dar nu chiar cum o credea familia. Vreau să zic că nu era o mare doamnă. În fine, ce înţelegem convenţional printr-o doamnă. Ori poate că era în mediul ei obişnuit, dar nu aici.
Autodidactul nici măcar nu se uita la Carvalho. Presupunea că detectivul asculta cu sufletul la gură istoria pe care numai el i-o putea povesti. Se plimba, căutându-şi parcă locuri sigure pentru picioare, şi turna mereu whisky în pahar, pe măsură ce-l dădea pe gât.
— Fireşte, eu aveam o mulţime de avantaje faţă de Andrés. Aveam mai mult timp liber şi m-am oferit s-o însoţesc. Pe lângă asta, aveam bani şi puteam să-i fac sejurul mai plăcut. Aşa presupuneam eu. În realitate, ea mi-a acceptat invitaţiile şi a stat cu mine, chiar fără ştirea lui Andrés, ca să-mi ceară ceva, şi astfel am aflat de aventura ei cu marinarul. Mi-a pomenit o întâlnire norocoasă, ce avusese loc cu câteva zile înainte, pe negândite, în stradă. Cu fostul ei pretendent, cum îi spunea ea, de care o lega o iubire nebună, şi mi-a evocat pudoarea de care dăduse acesta dovadă când s-o ducă la un hotel ori să urce în odaia ei de hotel, ca să nu mai vorbim despre posibilitatea de a o duce la un meublé. Îşi regăsise vechea iubire într-un stadiu platonic, pur, din punct de vedere chimic. M-am întrebat dacă eu îi puteam oferi o altă soluţie pentru întâlnirile cu marinarul, o soluţie pentru perioade puţin normale, la fiecare trei luni, care să coincidă cu întoarcerea Rozei din Alexandria. Mi-am amintit de o casă veche a părinţilor mei, al căror moştenitor voi fi într-o zi, greu de închiriat pentru că ar trebui renovată, în schimb foarte potrivită pentru asemenea întâlniri, fiindcă are o încăpere în stare bună şi o cameră de baie. Restul casei e o adevărată ruină. I-am oferit-o, dezinteresat, adică nu, nu chiar atât de dezinteresat. Am făcut o încercare. Mi-a fost foarte greu să mă decid, dar am făcut-o. I-am cerut, în schimb ca uneori, nu mereu, să-mi îngăduie să privesc cu toată discreţia posibilă, din odaia alăturată, cum făcea ea dragoste cu marinarul. Acela a fost momentul-cheie. Dacă m-ar fi refuzat, probabil că ceea ce a urmat ar fi fost altfel, dar a încuviinţat, şi a făcut-o râzând ca o nebună. Închipuiţi-vă scena. Mi s-a trezit al şaselea simţ. Femeia aia era materia primă a unei experienţe fascinante. Doar pentru că nu m-a refuzat, mi-a demonstrat că legătura ei cu marinarul nu era nici măcar un adulter tipic. Ci un joc de scenă. O reprezentaţie. Cu el se juca de-a adolescenţa regăsită şi avea propriile-i temeiuri pentru a reduce legătura lor la atât de puţin. Două şedinţe de voyeurisme m-au convins că, departe de a fi un atlet sexual japonez, marinarul era condamnat să iubească platonic, şi aşa i-am spus şi ei mai târziu. Encarna a acceptat şi chiar a făcut observaţii tehnice, nu grosolane, e adevărat, dar ca şi cum erau rodul unei ucenicii pe care o expunea martorului ce o putea ajuta să comenteze şi să-şi amintească lecţia. Acum ar trebui să fiţi curios dacă m-am culcat sau nu cu ea. Aveţi această curiozitate? Dacă da, n-am să vă spun, deşi n-o să-mi oferiţi acest atu. Dar am să fiu sincer cu dumneavoastră. Nu. Nu m-am culcat cu ea. Mi-era frică. Aş fi fost şi mai ridicol ca marinarul. I-am propus, în schimb, să diversificăm jocul, să trecem totul prin oglindă, oglinda ce-i înapoia imaginea de femeie măritată, matură şi respectabilă, care trăieşte o dragoste imposibilă. Ne-am jucat unul cu celălalt, mai întâi mental, de-a posibilităţile imaginative şi senzoriale ale prostituţiei, între nişte limite pe care ea le putea ţine sub control, fiindcă nu se baza pe temeiuri pecuniare. A acceptat, şi jocul a început. Mai întâi, casa din Sarrià a încetat să mai fie locul de întâlnire cu marinarul. Trebuiau diversificate riscurile. Marinarul s-a întors la angoasele cu hoteluri, recepţioneri, taximetrişti, în fine. Adevărul e că ea era tot mai puţin interesată să facă sex cu el, şi casa din Sarrià a devenit locul ei de muncă pe post de „Carol“, cu clienţii furnizaţi de agenţie. La trei luni o dată, trei săptămâni cu marinarul şi toate celelalte. Apoi, iar acasă, şi tot aşa trei ani la rând. Până ce, într-o zi, o întâmplare regretabilă a creat condiţiile crimei. Ca întotdeauna, s-a dus să-şi ia rămas-bun în port de la credinciosul marinar şi a lăsat nava în poziţie de plecare. Din pricina unei avarii tehnice, Roza din Alexandria a revenit în port, şi marinarul s-a dus s-o caute. Encarna nu era la hotel. Şi-a amintit atunci de locul primelor lor întâlniri liniştite, loc pe care ea i-l prezentase drept o casă de familie a soţului său, la care apela doar arareori, şi, dând târcoale casei, a descoperit ciudata afacere a Encarnei. A petrecut, probabil, multe ceasuri până a recunoscut evidenţa, şi, în cele din urmă, a intrat să ceară lămuriri. Nu i-au plăcut.
—Dar cum ştii dumneata că nu i-au plăcut? Intuieşti? Deduci?
— Nici vorbă. Mă aflam acolo. Era una din zilele în care mă instalam în odaia de alături şi asistam din fotoliu la spectacole geniale. Eram acolo. Şi am văzut tot ce s-a întâmplat.
—Tocmai plecase ultimul contact telefonic al Encarnei. Un văduv din Granollers, un adevărat poem, credeţi-mă. Hazul acestui soi de legături constă în faptul că amândoi
trebuie să-şi joace rolul. Din senin, Encarna se oferea ca o femeie moartă după sex, fiindcă avea un bărbat nevolnic la pat. Dar, după aceea, îşi modifica personajul după client, trebuia să aibă deosebit de multă grijă când cerea paralele, fiindcă, în general, ei ştiu că trebuie să le dea, dar le place ca totul să fie învăluit în poezie. Cu tipul din Granollers se văzuse aproape tot timpul cât stătuse la Barcelona şi, judecând după ce-am văzut şi auzit eu, îi plăcea întâi s-o fută şi apoi să-şi aducă aminte de nevastă-sa, stând în întuneric, şi nu s-o pomenească în general, cum s-ar zice s-o evoce, ci să-şi amintească situaţii concrete, pe care i le prezenta Encarnei, ca şi cum o consulta. Bunăoară, îi vorbea despre o petrecere de familie la care nevastă-sa voise să meargă, iar el nu. Encarna era obligată să-şi dea cu părerea, „ai dreptate tu“ sau „nu, nu, Ferreres, îl chema Ferreres, Anselmo, nu, nu, Ferreres, îmi pare rău, dar soţia ta avea toată dreptatea, oamenii ăia erau nişte nenorociţi şi nu meritau să mergeţi la ei“. „Poate că ai dreptate, Carol.“ Înţelegeţi? Bine. Tocmai plecase Ferreres şi eu eram gata să mă duc la Encarna, îmi plăcea s-o prind când se aranja, pe jumătate îmbrăcată, după ce-şi reluase, tot pe jumătate, personalitatea de jucătoare la ruleta sexuală rusească, dar cineva intrase în casă; o casă pustie e o cutie de rezonanţă pentru cel mai mărunt sunet, iar sosirea lui Ginés aproape că nu mi-a dat timp să revin la locul meu de observaţie. A rămas acolo, în uşă, între gesturile sosirii şi cele ale agresiunii, băuse, era beat, ca să prindă curaj ori ca să aibă un alibi pentru momentul în care Encarna avea să-l biruie psihologic, ce mai, alcoolul era miza lui. Putea să devină agresiv ori să-şi plângă de milă. Dar eu înclinam pentru a doua variantă, şi aşa ar fi fost, dacă Encarna nu şi-ar fi ales un rol atât de lamentabil. La început a jucat bine, foarte bine. Ginés avea la dispoziţie doar cadrul incomplet al situaţiei. Văzuse un bărbat ieşind din casă, trebuie să înţelegeţi bine, un bărbat, ca atare, s-a gândit la existenţa altuia, la clasica existenţă a altuia, dar, deşi o văzuse pe Encarna dându-i lui Ferreres un sărut de despărţire în uşă, tot mai era dispus să accepte că acela era soţul venit pe neaşteptate, sau orice altă explicaţie l-ar fi ajutat să se autoînşele. Dar Encarna a fost magistral de implacabilă. Ferreres era Ferreres şi gata, şi i-a recitat lecţia, deşi cu delicateţe: ea avea nevoie atât de amorul-nostalgie, cât şi de amorul din pat. Ginés s-a lansat într-un discurs lamentabil, plângându-şi de milă, făcându-şi complexe de vinovăţie, între mila de sine şi o agresivitate tot mai mare. Poate că-i era silă, poate că, puţin câte puţin, percepea relativa nuditate a Encarnei, şi ea la fel, aşa că ea a bătut în retragere, a lăsat baltă rolul de femeie îndreptăţită să nu dea explicaţii şi a încercat să-l consoleze, chiar să-l mângâie. El o respingea cu o forţă tot mai mare şi, la un moment dat, ea s-a simţit agresată, şi din rărunchi i-a izbucnit o furie, una de temut, de animal încolţit, cert e că i-a înfipt unghiile în faţă. El şi-a dus mâna la faţă. Parcă îl văd. Îl văd acolo, în lumină: îndepărtează mâna de faţă, şi-o priveşte, are sânge pe ea, îl ustură zgârieturile, usturimea zgârieturii de femeie e cea mai supărătoare, domnule Carvalho, justifică replica, fiindcă-i resimţită ca o agresiune, aducătoare de ruşine pentru obiectul ei şi ruşinoasă pentru subiectul ei; văd cum braţul lui Ginés se ridică şi cade amarnic, cu pumnul strâns, asupra Encarnei, îi aud strigătele de ură, şi se porneşte o luptă corp la corp, care se întrerupe dintr-odată, când Ginés îi trage patru, cinci lovituri, al căror zgomot îmi face rău şi singur, mai ales unul dintre ele, nu ştiu dacă ultimul, poate că nu, un zgomot aparte, şi deduc că-i sunetul morţii, unul dintre zgomotele morţii. Encarna cade pe podea, şi vă puteţi închipui scena, cum nu se poate mai convenţională, faţa perplexă a marinarului, încercările lui de a-şi resuscita victima, în fine, ce s-o mai lungesc, dacă aţi fost la cinema
şi v-aţi uitat la televizor, am să vă scutesc de o grămadă de vorbe şi n-am să vă mai descriu tot ce presupuneţi deja. În cele din urmă, Ginés a plecat foarte cinematografic, cu spatele, pironind cadavrul cu privirea, cu ochii ieşiţi din orbite, în fine, ştiţi cum, presupun că şi el, fiindcă, de când e filmul film, criminalii reacţionează asemenea ucigaşilor de cinema, cred că şi victimele la fel; n-am văzut-o pe Encarna căzând, dar, fără nici o îndoială, a avut grijă s-o facă bine, aşa încât hoitul să-i arate perfect, ca după o moarte violentă. În casă au răsunat mult timp, prea mult, paşii lui Ginés, care se retrăgea. Nu ştiam ce să fac, să mă duc acolo în odaie, poate că Encarna mai trăia, ori s-o iau la sănătoasa; nu ştiu ce-aş fi făcut, de n-aş fi fost obligat să fac ce-am făcut. Fiindcă istoria nu s-a sfârşit. Încă nu s-a sfârşit.
Acum urmărea, într-adevăr, ce efect aveau dezvăluirile lui asupra lui Carvalho. Înainte de a continua, a schiţat un zâmbet, s-a dus la casetofon şi a pus o muzică ce a devenit ambiguă, sedantă ori stimulatoare pentru memorie, după caz neliniştitoare. Un pian situat într-un punct nedefinit al universului.
—Sunt Dialogurile lui Mompou, interpretate chiar de el. Spuneam că istoria nu s-a sfârşit încă. Poate că eram hotărât să ies din ascunzătoare, şi am privit pentru ultima oară scena printr-o gaură făcută în perete. Vedeam picioarele trupului căzut, dar Encarna nu era singură, în uşă era cineva, nu mi-am dat imediat seama cine, deşi nu-s sigur când vă spun asta, fiindcă nici acum nu ştiu bine ce ori cine era. În aparenţă, era o femeie, dar nu una normală. Părea o păpuşă ori o caricatură. Semăna cu acei ninots de la Fallas din Valencia ori din caretele de Carnaval. Foarte machiată, foarte înaltă, foarte puternică, îmbrăcată cum nu se mai îmbracă femeile în zilele noastre. Cel mai simplu ar fi, poate, să vă spun că părea un travestit, dar nu era chiar aşa, ori cel puţin nu unul care caută să fie femeia cea mai frumoasă de pe lume, ci unul deghizat într-o doamnă de cincizeci de ani care dorea să-şi ascundă vârsta. Nu ştiu dacă-i limpede. Era o femeie de cincizeci de ani, machiată oribil, căreia conturul buzelor roşii îi marca surâsul veşnic cu care contempla trupul Encarnei. Sincer să fiu, nu cred că zâmbea, ori poate n-am ştiut eu să apreciez, fiindcă eram terorizat, terorizat, văzând cum femeia uriaşă se apropia de locul unde o puteam vedea, se apleca asupra Encarnei, o răsucea, apoi privea în cele patru colţuri ale încăperii şi, brusc, făcea ceva neaşteptat, se apleca — de la locul meu nu-i vedeam decât umerii şi o zdreanţă oribilă din blana nu ştiu cărei dihănii, din alea care păstrează căpşorul animalului, botul, ochii strălucitori aşa cum îi lasă cel care îl împăiază. O blană care se purta cu multă vreme în urmă, mama are una uitată prin dulap. Botul dihaniei atârna în prim-plan, apoi urma faţa oribilă şi concentrată a femeii, şi, când şi-a schimbat
poziţia, femeia căra leşul pe jumătate despuiat al Encarnei pe braţe, ca pe o păpuşă ruptă, a cărei greutate abia o simţea, şi îl ţinea aici, în faţa mea, cu braţele ei puternice, oferindu-mi-l, ca pe tavă. Mi-a întors spatele, avea un spate cilindric, un trup cilindric, sus o perucă platinată, jos pantofi cu toc înalt, roşii, pe-o latură îi atârna capul Encarnei cu parte din pletele castanii, foarte frumoase, pe cealaltă i se legănau picioarele ei goale, cam subţiri, dar foarte fine; femeia a dat să iasă din odaie, iar eu m-am pus pe duşumea, hotărât să nu ies de acolo până ce nu se sfârşea totul, până ce toate tăcerile n-aveau să mă facă să-mi vin în fire. Tot ce văzusem era atât de ireal că şi credeam şi nu credeam.