Mihail Vakulovski

„Portbagaj”

„Înainte de a se întîmpla, multe lucruri par imposibile”

Înainte să citesc cea mai nouă carte a lui Ciprian Măceşaru, „Portbagaj”, am fost curios să-l cunosc mai întîi ca poet, de aceea mi-am luat şi „Cîntecul greierilor de sub calea ferată” (Ed. Curtea Veche, 2007), volumul cu care a debutat. Chiar din primul text al cărţii Ciprian Măceşaru rezolvă toate dilemele – şi ale vieţii, şi ale literaturii, şi ale sale. Am putea spune că acest poem e un fel de ars poetica, poem care poate fi redus doar la început şi sfîrşit: „sunt jefuit pînă la creier (…) viaţa-i MIŞTO chiar şi atunci da chiar şi atunci cînd nu prea faci parte din ea”. Universul? „Universul e camera mea fără PERDELE cu geamuri soioase”. Eul liric? „Rup în fiecare dimineaţă biletul de adio pe care l-am scris cu o seară înainte”. Primul şi ultimul rînd din poemul următor: „tată tu n-ai auzit de fata cu care m-am logodit o cheamă silvya plath (..) tată tu n-ai auzit de fata cu care m-am logodit o cheamă silvya plath şi deja a murit”. Între copertele cărţii nu scrie nicăieri că e un debut şi, într-adevăr, volumul nu seamănă deloc cu un debut, ci pare a fi scris de un scriitor matur, demult format şi din punct de vedere stilistic, şi din punct de vedere tehnic.

„Portbagaj” este un roman atît de intens (şi destul de scurt pentru un roman), încît Ciprian Măceşaru l-ar fi putut numi şi „poem”, cum au făcut-o şi alţii, cel mai cunoscut exemplu din literatura universală fiind „Moscova-Petuşki” de Venedikt Erofeev, iar din literatura română – „Teofil şi cîinele de lemn” de Cosmin Perţa. De fapt, „Portbagaj” e mai degrabă o nuvelă (în sens rusesc), dar asta contează mai puţin (dacă e roman sau nuvelă). Chiar găsim destulă proză poetică, fragmente pe care le poţi aranja în rînduri neterminate, cum ar zice Mircea Cărtărescu, şi ar deveni poezii („Eram în sala de aşteptare. / Un neon bîzîia agonizant. / Stăteam pe un scaun şi priveam în gol. / Un medic scund şi păros / s-a apropiat. / M-a bătut pe umăr. Mi-a spus / că soţia mea o să fie bine, dar că fusese / mai mult moartă decît vie. // Trebuia să dispar o vreme”). Personajul principal este Paul (Vasilescu), un tînăr scriitor, care lucrează la o editură şi e considerat unul din cei mai în vogă scriitori ai momentului, după ce publică un roman care nu-i prea aparţine, fiind al unui bătrîn care a decedat, el doar dîndu-i un aer mai modern şi mai la zi, practic făcîndu-i o redactare. Aflăm asta pe parcursul cărţii, Ciprian Măceşaru ştiind foarte bine să dozeze totul (aici se vede mîna de bijutier a poetului, care lucrează cu „obiecte” mici şi fine). Toată lumea aşteaptă următorul său roman, iar salvarea lui literară pare să vină dintr-o dramă de familie, descoperită absolut întîmplător. Paul găseşte o agendă în care frumoasa sa soţie, Alina, ţinea un jurnal, din care scriitorul cu ambiţii fabuloase (cu gîndul la Nobel!) descoperă că viaţa sa nu e o minciună doar din punct de vedere literar, ci şi existenţial, şi biografic, şi familial. Secretul său e impostura literară, pe care şi-o explică într-o scrisoare pentru fiul său Alexandru, ascunsă în portbagajul maşinii, unde ascunde şi agenda Alinei (cu vreo 200 de pagini scrise mărunt), din care descoperă că nu are habar cu cine s-a însurat şi a făcut un copil. În acest moment descoperim – odată cu Paul – biografia monstruoasă a Alinei (toată viaţa Alinei e descrisă într-o singură frază-paragraf – 11). Alina e abuzată în copilărie, după ce-i moare tatăl, de unchiul care cică-i protejează şi-i ajută („Viaţa e uneori ciudată, dureroasă ca o potcoavă încinsă îndesată în carne. Palma ocrotitoare poate fi şi palma care-ţi astupă gura”). De aici se trage şi ura faţă de bărbaţi, dar şi secretul ei – lesbianismul. Alina, fiind violată sistematic de unchi, se apropie mai mult decît ar fi fost normal de prietena ei ţigancă, Ramona, care o iubeşte nebuneşte. Paul a făcut cunoştinţă întîmplător cu Alina, iar după trei luni s-au şi căsătorit, fără să facă dragoste înainte. Cartea are destule scene erotice, nefiind totuşi 18+, toate scenele fiind exact acolo unde trebuie şi cînd trebuie, cu descrieri exacte, dar fără cuvinte din alea, parcă (sau cel puţin nu supără absolut deloc!). Viaţa sexuală a celor doi însurăţei e dezastruoasă, iar acum află şi Paul care-i problema. După ce-i află secretul, Alina acceptă să facă dragoste pentru o foaie din jurnal, iar ca să se întîmple asta cît mai rar, Ramona-i propune alt tîrg – să o lase-n pace pe Alina şi să vină la ea. Aşa scriitorul cu ambiţii nemăsurate se trezeşte că are numai de profitat din această dramă de familie. Al doilea plan – foarte puternic, e legat de părinţii celor doi. După moartea soţului, mama Alinei tot încearcă – deosebit de dureros – să-şi găsească un loc de muncă în Bucureşti, asta costînd-o pe Alina istoria cu unchiul-Divol şi îmbrăţişarea feminismului & lesbianismului (probabil că mamă-sa nu ştie nimic despre asta). Tatăl lui Paul nu îmbătrîneşte frumos, ci ajunge să uite cine e soţia şi fiul lui, zicînd că nu are nici un fiu şi întrebînd-o pe soţie cine e şi ce vrea de la el. Nici fiul său, Alexandru, pe care vrea să-l facă scriitor, nu-i dă prea multe motive de linişte („Posibilitatea ca el să ajungă scriitor nu era deloc improbabilă, dimpotrivă, dar îmi era teamă ca nu cumva sensibilitatea sa exacerbată să-i corupă sexualitatea, să-l efemineze iremediabil. N-aș fi putut accepta una ca asta”). Paul e mai mult decît fericit – se simte un mascul feroce, are sex acceptabil din partea Ramonei, are alături o soţie foarte frumoasă (dacă nu era lesbiană, îi spune ea, nu s-ar fi căsătorit cu el niciodată), pentru care e invidiat, are succes literar şi speră să cucerească şi occidentul cu viitorul său roman, pe care-l face din jurnalul Alinei (un alt fel de furt). Dar pînă la urmă evident că toate aceste bombe care nu au explodat încep să-şi facă efectul. Alina încearcă să se sinucidă, iar el, ca să se mai deconecteze de la realitate pleacă o fugă în străinătate, unde e jefuit de o prostituată suedeză, iar relaţia asta – de o noapte – e ce-a trăit el mai bun din punct de vedere sexual. Tot din portbagaj porneşte şi dezastrul total – Alina îi găseşte în portbagaj scrisoarea unde îi explica fiului de ce a furat manuscrisul decedatului şi jurnalul ei, iar taică-său ajunge cît se poate de rău. Finalul cărţii mi-a amintit de „Într-o după amiază de vineri” de Răzvan Petrescu, unul din cei mai buni autori de proză scurtă români din toate timpurile. Dar trebuie să descoperiţi singuri deznodămîntul. Eu vă asigur că „Portbagaj” e o carte care merită citită, fiind foarte bine scrisă, foarte interesantă, intensă, care n-o să vă plictisească absolut deloc. Cartea se citeşte cap-coadă, fără s-o laşi din mîini de-adevăratelea. O carte care ar merita să fie ecranizată şi tradusă, pe care v-o recomand cu drag şi încredere! Lectură plăcută şi utilă!

Ciprian Măceşaru, „Portbagaj”, Editura Trei, 2014

Foto: Carmina Vakulovski, la CenaKLUb Tiuk 55