Mihail Vakulovski

„Colonia fabricii”

Cînd te uiți la cuprinsul cărții „Colonia fabricii” de Moni Stănilă, vezi că volumul se împarte în trei părți care poartă numele a trei personaje principale, care trăiesc din 1900 încoace. Alexandru trăiește între 1900 și 1984, Ion – între 1908 și 1981 și Dan între 1946 și 2064. Un fel de păpușă românească cu trei euri lirice care-și povestesc viața.

Chiar din primul text localizăm zona, de acolo fiind luat la război („Pe noi ne-au dus. Nu ne-am dus singuri. Ne-au dus, aşa cum duci mortul. Îl urci în căruţă. În spatele ei mama lui Dumitru plînge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat”) primul personaj – Alexandru: un sat de lîngă Făget (cu cîteva texte mai încolo aflăm că e vorba de Baloșești). Abandonați în Alpi probabil atunci cînd s-a terminat Primul Război Mondial. În drum spre casă (s-a întors pe jos) l-a întîlnit pe Ion („Ca mulţi din sat, era orfan de tată. Băuse tutun. El avea să‑mi dea fata, eu – nepotul. A mai trecut un război pînă la nuntă”). Biografia lui Alexandru (și mai apoi ale lui Ion și Dan) dezvăluie istoria locului și a țării, mai ales că Moni Stănilă folosește și niște documente, note, plîngeri și scrisori care par reale. Ion, ca și Alexandru, ajunge la concluzia că „Să găseşti o femeie sănătoasă pe vremea asta nu e uşor”. Toate aceste trei personaje sunt în conflict cu puterea. Alexandru, chiar și cînd e primar, e pus în situația să se certe cu statul, care cere produse agricolede la consătenii lui, care nu au de unde să dea așa ceva, ei neavînd pămînt agricol. Ion e căutat de miliție, hărțuit să predea armele pe care le ascunde.

„Colonia fabricii” e un fel de carte-simbol a familiei Stănilă. Cele trei personaje ale cărții țin loc de arbore genealogic, înlocuind istoria locului și biografia neamului.

Deși Moni Stănilă își iubește mult neamul, cartea nu e deloc pateticăasta și datorită faptului că la Moni nu e bine și rău, ci toate trăirile vii și autentice sunt importante, fie ele „pozitive”, fie „negative”. Moni își țese „colonia” din stări contradictorii („Două luni mai tîrziu a murit mama. // Mitru, tatăl meu vitreg, mă duce prin tribunale. Vrea casa. / Şi fetele plîng. Fetele îl iubesc pe Mitru. Noi vrem să ne luăm / gîtul, iar ele ţipă: tata miiitruuu. Eu ce să le spun? Că nu Mitru, / că Gligor? Şi el pierde casa, şi eu nu îl dau afară, şi plini de ură / ne împăcăm cu dragoste, şi el cumpără fetelor nişte bebeluşi de / porţelan, drepţi şi lungi ca nişte cadavre minuscule, şi cărucioare / vişinii, mici cît un pachet de margarină. Eu scot banii, plătesc şi / pacea s‑a reinstalat. Aceeaşi pace şi iubire de care am avut parte / de la zece ani pînă în ziua de acum”). Poate și de aici cartea cîștigă acea forță și vivacitate debordante, pe care le simți la lectură. Poeme-stări (40), poeme-situații (31), poezii între paranteze (p. 41, „Mi-am cumpărat oi”).

„Colonia fabricii” nu e doar o foarte bună carte de poezie, ci e și una de istorie orală, o carte după care s-ar putea face și o piesă de teatru, și un film.

Moni Stănilă, „Colonia fabricii”, Editura Cartea Românească, 2015