Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Sectanții”

„Dacă vreţi totuşi să înţelegeţi cu adevărat

sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică,

cercetaţi grupurile marginale”

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordează teme originale, interesante și curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanții” (Polirom, 2015), nu face notă discordantă. E o carte la fel de bine scrisă precum precedentele și e la fel de interesantă și utilă. Această carte poate fi considerată un fel de istorie a sectei din care a făcut parte autorul (sectă care rămîne secretă pînă la sfîrșitul poveștii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar și o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca străbunicul său (Culachi) s-o întîlnească pe străbunică-sa (Katrina). E vorba de o sectă din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sută de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu doar că a rezistat, ci a devenit mai puternică, spune Ernu. Deși oamenii au locuit în același loc, ei au fost cetățeni ai mai multor state (cu care s-au luptat în continuu): Rusia (țaristă), România (Mare), URSS, Republica Moldova și Ucraina. Situație ilustrată perfect de una din nenumăratele povestiri cu tîlc, în care un evreu de la el din localitate emigrează în Israel şi la biroul de paşapoarte e întrebat unde s-a născut. În Imperiul ţarist, răspunde omul. „- Şcoala? – România Mare. – Muncă? – URSS, profesor de muzică. – Pensia? Republica Moldova… - Sînteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte. – Da de unde? răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş”. O altă istorie despre marginali, pe care basarabeanul Vasile Ernu îi cunoaște foarte bine, el însuși fiind minoritar nu doar în ceea ce privește religia: minoritar în țara în care s-a născut (URSS), dar și în țara în care locuiește (România). Dar Ernu știe cum să se folosească de diferențe, exploatîndu-le, nu încercînd să le ascundă. Asta este soluția ideală, cel puțin în artă, chiar dacă fiecare are dreptul să ia o atitudine proprie. Cînd era student la Iași, văzînd că profesorii se uită de sus la basarabeni, fiind întrebat, retoric (firește), de unde e, a zis că e evreu din Odesa și... i-a băgat el în ceață. Vasile exact la fel își scrie și cărțile; alege un unghi de vedere nou, proaspăt și neașteptat, şi asta fiindcă știe să-și exploateze perfect ceea ce-l deosebește de ceilalți.

Ca și volumele lui Vasile Ernu de pînă acum, „Sectanții” se citește cu mare plăcere. Pe lîngă istoria acestei secte, strîns legată de arborele genealogic al familiei Ernu, în carte descoperim multe personaje fascinante, din familie, din comunitate, din zonă sau, oricum, legate de sectă sau familie. Apropo, „Sectanții” e dedicată părinților scriitorului și începe cu un moment biografic tragic, dar... așteptat – moartea tatălui, anunțată de mamă. Am admirat mereu cum Vasile Ernu își construiește cărțile, cum alege să le înceapă și să le încheie. „Sectanții” începe cu anunţul morţii tatălui şi se termină cu anunţul morţii satului moldovenesc. Epilogul e despre întîlnirile de vacanţă cu deadea Saşa, ultimul sectant din generaţia tatălui său, deci despre anunţul morţii unei generaţii de sectanţi.

O carte despre intimitate, convingeri şi educaţia religioasă, familială şi socială, despre cîte poate îndura omul (pp. 154-155), despre speranţă (155), despre timp şi despre cum trece timpul în afara şi în interiorul graniţelor (156-157). Oricît de serioasă şi cruntă ar fi tema abordată, Vasile Ernu îi găseşte o cheiţă care face povestea duioasă. În capitolul despre foamete (scris impecabil, cum altfel?), Ernu exploatează propria experienţă pentru a ilustra pe viu această temă îngrozitoare. Mamă-sa, de peste 85 de ani, a trecut prin foametea de după război („N-am crezut c-o să scap”). Cînd vorbesc la telefon, îl întreabă un singur lucru, care l-ar pune în încurcătură pe fiecare dintre noi. „Cînd mă sună, îmi pune o singură întrebare. Ştiţi ce întrebare? Dragul meu, ai ce mînca? Mă uit în jur şi mă ruşinez, sînt jenat. E o întrebare care nu se mai pune. Mîncarea, în ziua de azi, a ajuns într-un cu totul alt tip de discurs. Aruncăm enorm de multă mîncare. Sîntem îmbuibaţi. Nu-l mai vedem pe cel flămînd. Sîntem ignoranţi în privinţa hranei. Nu avem nici cea mai vagă cultură a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sînt jenat cînd mă întreabă asta, dar înţeleg că, pentru ea, mîncarea este fundamentul bunăstării şi ţine de esenţa vieţii. Şi, cînd mă gîndesc că prin mîncare ea înţelege o bucată de pîine, mă apucă o ruşine profundă…”… Uite aşa, tot cusînd evenimente istorice de fapte (auto)biografice, Vasile Ernu îşi scrie cartea, aşa cum se ţese un covor moldovenesc. Iar noi, citindu-l, îl refacem, ca pe un kalaşnikov.

„Sectanții” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind prima parte a unei trilogii a marginalilor. Deci,

VA URMA!

Vasile Ernu, „Sectanții”, Editura Polirom, 2015