Mihail Vakulovski

Scrisorile lui Răzvan

„Scrisori către Mihai” de Răzvan Petrescu e o carte dedicată „fiului meu, Andrei”, care se citeşte cu mare plăcere, precum orice altă carte de-a lui Răzvan Petrescu, de altfel. Volumul cuprinde 18 scrisori scrise de tînărul student la medicină Răzvan Petrescu pentru unicul său prieten de atunci, refugiatul politic Mihai Simionescu (acum Michel Simion), între anii 1980-1984 (doar ultimele două – în loc de postfaţă – fiind de după 1989, adică după căderea comunismului). „Epistolele au fost scrise pentru a fi citite cel mult de mine, în cazul în care ar fi ajuns în Franţa”, spune destinatarul. Asta pentru că scrisorile erau trimise dintr-o ţară din lagărul comunist, România ceauşistă, într-o ţară occidentală, Franţa, iar cel care trebuia să le primească fugise din ţară şi ceruse azil politic într-o ţară capitalistă, ceea ce însemna că scrisorile puteau fi citite şi arse de securişti. Apoi, cum spune Răzvan Petrescu într-unul din texte, „e un lucru fragil o scrisoare, şi se poate atît de uşor rătăci”.

Autorul epistolelor e un artist printre (viitorii) medici, iar asta se observă imediat. Vede, observă lumea lor şi din interior, şi din exterior în acelaşi timp („Totul e perfect ştiinţific, demonstrat, explicat matematic, nici o lacrimă. Toţi dau din cap, gravi, înţelepţi, în halate albe. Şi nu auzi pe nimeni recitînd din Eminescu sau Verlaine. Nici ţipete de nebunie nu auzi. Niciodată nu mi s-a părut mai absurd spectacolul ăsta terifiant al oamenilor în alb discutînd serios, preocupat, despre maţele puturoase ale unui alt om, dar mort”). Scrisorile sunt scrise-n stilul inconfundabil al prozatorului Răzvan Petrescu („M-a invitat la nuntă, aşa că nu m-am dus”, „Şi oscilez între dorinţa de a nu mă căsători cu Mariana şi repulsia de-a face aşa ceva”, „ascult din nou Bach, şi m-am gîndit că dacă neamţul ăsta a scris Passacaglia, nu văd de ce nu mi-ai răspunde şi tu la scrisoare”, „Credeam că ai şi uitat să scrii. Cu bucurie am constatat contrariul. Mari progrese. Ai ajuns să scrii bine chiar şi litera P”, „Mariana e blîndă, rusească şi mă iubeşte de-i ies ochii din cap”). Într-un P.S. din „Scrisoarea a 16-a”, ultima dinainte de ’89, scriitorul sugerează – ironic, fireşte – că scrisorile astea ar putea fi publicate la un moment dat, în cazuri extreme, normal: „Cînd te-or da ăia afară şi-o să rămîi doar cu Heater să-ţi aprindă soba, îţi certific drepturile de a-mi valorifica scrisorile. Dă-le pe la vreun editor surd, să-ţi cumperi şi tu o pîine”.

Scrisorile conţin multe imagini şi întîmplări şi observaţii poetice & existenţialiste & filosofice & literare („Am hotărît să dau la iveală o bună parte a scrisorilor lui Răzvan Petrescu, deoarece ele sunt mai întîi literatură şi abia apoi doar scrisori”). Răzvan Petrescu acceptă doar pentru că „tînărul acela de 23 de ani nu mai există. (…) În cea mai mare parte, omul acela a pierit în anii ’80”. Scrisorile lui Răzvan pentru Mihai sunt pline de viaţă & nerv, inteligente, interesante, concentrate şi foarte bine scrise. Textele aduc în discuţie foarte multe teme, evidenţiindu-se, totuşi, fragmentele despre prietenie („eşti unicul meu prieten”), despre scris şi despre scrisori, femei, dor, iubire, muzică, boli, băutură („fă-te bine şi apucă-te de băut, bă, vei ţine-n mînă prilejul cert de a-ţi scutura trista şi inutila viaţă”), viaţă, moarte („cînd moare un om nu mai ai ce scrie. Totul devine uluitor de simplu”, „cît de puţin pot trăi oamenii buni şi cît de mult, de obicei, oamenii răi”)… O carte pe care o citeşti aşa cum autorul scrisorilor asculta muzică, aşa cum te-ai uita la un film foarte bun, la care te gîndeşti şi după aceea.

Fiind dedicat copilului său, „Scrisori către Mihai” e şi un volum de istorie recentă, şi o carte familială, intimă, caldă, un jurnal epistolar foarte fain, pe care vi-l recomand cu drag. Lectură plăcută şi utilă, prieteni!

Răzvan Petrescu, „Scrisori către Mihai”,

Ed. Curtea Veche, 2014