Mihail Vakulovski

„În urmă nu mai e nimic”

Cosmin Perţa era cunoscut pînă nu demult ca un poet tînăr foarte bun, dar în ultima vreme a publicat şi eseuri, şi – mai ales – proză, cele mai noi cărţi ale sale fiind de proză: „Teofil şi Cîinele de lemn” (Herg Benet, 2012), „Viziuni” (Herg Benet, 2013) şi, iată, „În urmă nu mai e nimic” ( Polirom, 2015). Ca şi celelalte două volume de proză anterioare, şi „În urmă nu mai e nimic” se citeşte dintr-o răsuflare şi cu mare plăcere. E un fel de proză poetică, care se citeşte ca un poem, cum a şi fost subintitulat „Teofil…”, aşa cum se întîmplase înainte cu „Suflete moarte” de Gogol şi „Moskva-Petuşki” de Erofeev, două cărţi care cred că i-au plăcut mult lui Cosmin Perţa şi poate că l-au şi influenţat.

Romanul începe şocant, cu un „accident de muncă”, în urma căruia „capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pămînt”. Narator e un copil de 11 ani, iar acţiunea are loc în anii ’90. Cosmin Perţa leagă mereu biografia familiei protagonistului cu socialul & istoria ţării în care se desfășoară evenimentele („Iliescu era la al doilea mandat”, „Era noapte-noapte şi Emil Constantinescu devenea primul preşedinte intelectual al României”). După ce aflăm din ce familie face parte copilul (tatăl – alcoolic, mama – prea sensibilă, cu viitor incert, care începe să bea „pentru că nu îl mai suporta pe tata beat”), vedem cum acesta o ia pe urmele unui unchi şi la 14 ani se revoltă şi pleacă de acasă. Aici se termină linia de subiect despre familia deosebită din care se trage, iar protagonistul începe o viaţă pe cont propriu, aici pornind căutările de sine, fără a reuşi s-o înfrunte şi pe fata dracului, un personaj foarte interesant, care apare în capul lui ca un fel de voce interioară malignă. De la fata dracului află că nu este botezat, aşa că după o aventură la Cluj şi la Vama Veche, unde lucrează la un anticariat şi la o cherhana, se duce la o mănăstire şi se botează. Atunci scapă de vocea interioară care-i comentează orice ar face, dar care se întoarce în scurt timp. Se călugăreşte şi devine Teofil. Apoi personajul îşi dă seama că s-a jertfit pentru o Instituţie care l-a făcut să uite tot ce era înainte. Cînd vine cineva să-i spună c-a murit bunică-sa, părintele Sofronie (cel la care s-a spovedit & călugărit) îi spune: „Dacă vrei să te duci, du-te, dar ai grijă, păstrează-ţi credinţa tare. Mama ta nu mai e mama ta de acum. Iisus e acum mama şi tatăl tău”. Pe lîngă vocea fetei dracului („Ai destulă credinţă, călugăraşe, să te întîlneşti cu mine?”), acum protagonistul mai e ghidat şi de frînghiile dogmatice religioase. În curînd devine şi el unul din şefii Instituţiei şi îşi găseşte o femeie. Dar începe să aibă îndoieli şi mai mari, e neîmpăcat cu sine, simte ratarea, femeia îl părăseşte, scrie un roman care îi aduce „reciclarea”. Se duce la Sofronie şi-l roagă să-l binecuvînteze să devină pustnic, apoi se trezeşte brusc într-un salon de spital. Aşadar, Cosmin Perţa ne mai dă pe final o posibilă cheie de lectură („Dragule, îmi pare rău că nu te-am botezat, dacă ştiam că o să provoace atîtea probleme de conştiinţă amănuntul acesta, te botezam, pe cuvînt, a spus mama. Ai făcut o depresie urîtă, dar nimic grav, ai cedat psihic la serviciu, e normal, dar o să te pui pe picioare, mi-a spus şi tata”). Cartea se încheie cu o scrisoare mamei, altfel decît cea a lui Serghei Esenin, dar aproape la fel de poetică, un final care-i reamintește cititorului momentele cheie ale cărții: „De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecaţi, însă tu nu te speria, tu eşti o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, eu vreau o linişte absolută în urma mea, o perfecţiune a minţii, nimic din lumea aceasta. Înainte de boală înregistrez totul, totul ca o cameră de filmat. Mai mult nu pot face. Dacă vrei să vii în vizită ai grijă, la Dunăre e răcoare”. M-am oprit din scris şi am lăsat caietul pe buturugă. Mirosea a cimbru. Trecusem de-o primă noapte şi nu ştiam ce avea să urmeze. Era, totuși, al naibii de frumoasă fata dracului. Am făcut un foc şi am pus de un ceai. Venea toamna. Trebuia să îmi clădesc o vatră mai bună şi să mă apuc să-mi tai rezerve de lemne de foc. În jurul meu fojgăiau insectele și aerul era încărcat de mirosuri sălbatice. M-am lungit pe iarbă și am început să urmăresc un norișor stingher profilat pe cerul verzui. Mi-am amintit de Samson, de slăbiciunea care l-a ucis, încrederea în oameni, mi-am amintit de mine și de toate planurile mele nebune, de vrăjitoare și predestinare, de Instituție, de rătăcire și furie și, peste toate, mi-am amintit de îngenuncherea aceea din curtea școlii, de Andra, de neputință și liniștea care se așternea în fiecare seară pe Vale cînd îl așteptam pe bunicu să se întoarcă acasă cu o napolitană cu gem, semn al chezășiei dragostei dintre noi sub cerul acela verde-apos, încărcat de ploi și de viață și, din nou, de blazonul familiei noastre înrămat și agățat de peretele mucegăit al garsonierei și de toate destinele oamenilor extraordinari care au descins din ea. Eram atît de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare”. O carte la care te gîndeşti şi după ce o termini de citit, care, deşi se citeşte repede şi cu plăcere, te ţine în poveste mult după lectură. Un volum cu poveste, mult spirit (în primul rînd religios, ca-n „Al 4-lea” de Moni Stănilă şi „Laur” de Vodolazkin), personaje puternice (naratorul) şi faine (fata dracului), un volum bine scris, bine închegat, cu final deschis, care-i dă cititorului posibilitatea să-şi aleagă singur varianta de

SFÎRŞIT.

Cosmin Perţa, „În urmă nu mai e nimic”, Polirom, 2015