Mihail Vakulovski

Mîini cuminți

„Un copil din bucăţi.

Cam asta plimb eu prin parc, pe străzi, la piscină.”

Ana Dragu este o poetă foarte bună din grupul tinerilor scriitori de la Bistrița. Am cunoscut-o la un colocviu al tinerilor scriitori, la Alba Iulia, cînd i-am citit cartea de debut, „Păpușa de ceară”, care m-a bucurat și m-a impresionat, la fel ca debutul lui Florin Partene, alt tînăr poet bistrițean deosebit de interesant. Apoi am lucrat la aceeași revistă, doar că ea la Bistrița, iar eu la Brașov. Abia mai tîrziu am aflat că a înființat Centrul de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț” Bistrița și 2 Elefanți. Revistă despre autism, prima publicație periodică de specialitate din România. Și asta nu din motive profesionale, la fel cum nici această carte, „Mîini cuminți: copilul meu autist” (Ed. Polirom, 2015), nu a fost scrisă din motive bibliografice. Ana crește un copil diagnosticat cu autism, iar această carte e mai valoroasă decît o mie de studii medicale. „Mîini cuminți: copilul meu autist” e una din puținele cărți de specialitate – asta în primul rînd, iar – în al doilea rînd, – cartea asta este scrisă atît de... nici nu-mi vine să zic „bine”, pentru că e mult mai mult de atît, dar nici nu poți folosi „cuvinte mari” cînd e vorba de lucruri atît de serioase. La Ana Dragu totul e firesc, existențial, adevărat, util, necesar, și ar trebui să ne ferim de cuvinte care l-ar face pe Sașa, personajul principal al cărții, să ne zică „Șșşşș!” (fiindcă are auzul prea fin). „Mîini cuminți: copilul meu autist” e povestea lui Saşa, a Anei şi a Ariei, sora mai mare a lui Saşa, care are 10 ani şi principala misiune în viaţa ei e „să stea cu ochii pe fratele ei mic şi ciudat”…

În afară de primul capitol, teoretic, scris parcă de un doctor în științe medicale, despre autism, cartea se citește ca un roman dostoievskian. Ana Dragu pornește mereu de la întîmplări speciale sau cuvinte & expresii înaripate legate de personajul principal, asta ținînd cititorul mereu în priză, apoi dezvoltă subiectul foarte profesionist, dar și pe înțelesul nostru, al necunoscătorilor. Firește că în timpul lecturii suntem aruncați dintr-o stare în alta, dar cu siguranță cititorul va rămîne în priză de la prima la ultima pagină, ceea ce ce întîmplă destul de rar la cărţile eseistice. Cînd citeşti, ori zîmbeşti de la frumuseţea întîmplărilor şi spuselor lui Saşa („Mami, cum mă simt? Atinge-mă să-mi spui cum mă simt”; „Nu mă pot uita la tine, că mă arzi la ochi, mama!”; „M‑am murdărit pe părţile corpului, nu ştiu unde”; „Nu mai fă verticale, mama. Doar bunica face verticale. Stai cu faţa dreaptă”; „Nu zborăm nicăieri, că nu suntem păsări”; „Mama, hai după mine, că mi‑e sete şi mi‑eşti simpatică”; „o să mori, n‑o să mai vii”), ori poţi face „duş sărat”, chiar dacă „nu sunt robinet”… Cartea ar putea fi citită şi ca un roman, dacă n-ar fi la mijloc o temă atît de serioasă. Dar oricum merită menţionat stilul acesta captivant şi frumos al cărţii Anei Dragu. Uneori avem pagini parcă desprinse din Daniil Harms sau Eugen Ionescu: „Avea aproape 4 ani. Mînca numai pămînt şi supă de tăieţei. Scrîşnea încontinuu din dinţi, l‑am surprins de trei ori ştergîndu‑se la gură cu pisica, repeta doar cîteva cuvinte şi nu suporta oamenii”. Alteori citim pagini parcă scoase din romanele lui Chuck Palahniuk: „Nu. Nu e nici o tragedie. Bucură-te în cazul în care copilul tău nu are cancer sau fibroză hepatică congenitală. Bucură-te că nu s-a născut fără creier, că nu s-a sufocat la naştere cu cordonul ombilical, că n-are tetrapareză spastică, retard mintal profund, sindrom antifosfolipidic catastrofic. Bucură-te că n-are o formă rară de epilepsie cu sute de crize potenţial fatale pe zi. Bucură-te că se ridică şi umblă în patru labe, că scoate sunete, spune şi „mama”, deşi nu neapărat ţie, şi nu-i mai curge saliva din gură. Bucură-te că nu i-a dat bunul Dumnezeu o viaţă scurtă şi agonizantă într-un salon de terapie intensivă. Că n-are nevoie de operaţii pe creier ca să-şi găsească maşina în parcare, ca taică-său, că poate deschide ochii, e viu şi nu depinde de trei plinuri de sînge pe săptămână sau de un transplant de cord. Răul cel mai mic e argumentul prostului. Şi uneori e numai bine să fii prost. Mai ales acum, cînd s-a trezit. / — Bună dimineaţa, Saşa. / — Şşşşşşt! / — Ştiu, gata, tac”. Iar după aceste pagini, care par literare, realitatea crudă doare și mai tare: „Dincolo de articolele de ziar, autismul are o puternică bază genetică, iar în România cercetarea genetică nu are aceeaşi susţinere din bani publici precum construcţia de biserici sau chermezele electorale”…

Nici nu-mi pot imagina ce înseamnă cartea Anei Dragu pentru mămicile cu copii autiști, dar le-o recomand insistent (o recomand oricui, de altfel). Pentru oamenii care trec printr-o experiență asemănătoare cartea asta poate valora mai mult decît o Biblie pentru credincioși, iar pentru ceilalți – pe lîngă experiența unei lecturi fabuloase, cartea asta poate fi ceea ce numim de obicei o lecție de viață. Ai serviciu nașpa? Șef cretin? Salariu comic? Vecini idioți? Dacă vei citi cartea asta şi gîndeşti cît de cît logic, nu te vei mai putea plînge de aproape nimic, ca să nu fii penibil faţă de Saşa, de fapt – de ce să nu spunem adevărul: faţă de mama şi sora lui Saşa. Citeşte-o, n-o să-ți ia prea mult timp, dar o să-ți dăruiască foarte multe! Lectură utilă!

Ana Dragu, „Mîini cuminți: copilul meu autist”,

Ed. Polirom, 2015