Mihail Vakulovski

„Eschiva”

„Cea mai bună lovitură rămîne eschiva” (Paraziții)

După succesul pe care i l-a adus prima carte de poezie, „Metode”, Vlad Drăgoi nu s-a lăsat prea mult așteptat și a revenit cu „Eschiva”, o carte la fel de spectaculoasă.

La cursul său de postmodernism românesc, Mircea Cărtărescu îi sfătuia pe studenții & doctoranzii săi să nu încerce să scrie ca „optzeciștii” și în general să nu scrie poezie așa cum e etichetată poezia. Poezia lui Vlad Drăgoi mi-a amintit de această povață a unuia dintre cei mai populari scriitori români contemporani, pentru că scriitura sa e unică și poezia sa nu prea seamănă cu a altora. Vlad Drăgoi are un stil al său, la care a ajuns înainte să publice „Metode”. Are un stil aparte și din punct de vedere lingvistic, prin felul în care își adună enunțurile, rîndurile, strofele, topică, limbaj oral, vorbire directă. Cînd citești poezia lui Vlad Drăgoi ai impresia că Vlad scrie ca să-și elibereze energia negativă, ca să nu facă vreo nebunie, ca atunci, în copilărie, cînd a strîns o pisică pînă i-a rupt cîteva organe. Poezia lui Vlad Drăgoi e interesantă, fiind de acțiune, cum e și poezia Sabinei Comșa, alt poet deosebit din Școala de la Brașov. Eul lui liric e mai mult personaj. Un personaj care observă, iubește, are nevoie de prietenie și susținere, de liniște și relaxare, încredere & un job care să-l facă să uite și să-l abată de la gîndurile malefice care-i spulberă liniştea interioară. Un personaj care retrăiește amintiri din copilărie, cînd o simplă miuță dintre două lecții îl face să se simtă foarte singur & dezamăgit (stare cu care se încheie „Metode”-le). Un personaj care se eschivează, pentru că devine foarte conștient că povețele din exterior nu i se potrivesc deloc, din motive evidente, din lipsă de resurse, să zic așa (sau, cum zice poetul, „resurse pula”). Un personaj care, ca și în „Metode”, circulă, doar că aici nu mai e atît de interesat de ceilalți călători, care nu i se mai par interesanți („este o mare tristețe / cînd nici în transport / nu mai pot să vă găsesc / diverși”). Poezia lui Vlad Drăgoi e concretă, despre lucrurile simple, despre stările pe care le trăim în mod firesc, despre cum dragostea vine și pleacă, iar pofta de mîncare e veșnică, cum spune un proverb rusesc („pe la sfîrşitul lunii se întîmplă să rămîn fără bani / chiar şi aşa cu ultimii îmi iau de mîncare / încît pe urmă nu mai am deloc / ca să ies de ex cu fata deosebit de frumoasă / dar am mîncat / şi ţie îţi zic / că n-am mîncat - / tu chiar eşti ok în suflet la tine / să ţi-l ştii cu stomacul gol / pe băiat?”). Vlad Drăgoi scrie poezie așa cum ar fi vrut să filmeze acel film pe care se pregătise să-l facă (“i-am făcut și afiș”): “voiam ca filmul să fie abordat f minimal / adică să fie constant în stil de filmare / și în prezentarea genului”. De altfel, eul liric se uită la multe filme, pe care le și povestește, așa cum sunt și linkuri literare, mai obișnuite de obicei la poeții postmoderni.

Trebuie să recunoaștem că, deși e un volum haios și ne distrăm la lectură, „Eschiva” e o carte despre singurătate, stînjeneală, frică, ratare, tristețe. Doar că, scrisă așa, în stilul vladrăgoi, ea bucură, nu întristează. Asta și pentru că Vlad Drăgoi știe să amestece la nesfîrșit aceste stări cu altele, cel mai bun exemplu fiind existemul cu mama, „cu viteza cobrei în atac”. O carte în care poetul Vlad Drăgoi se întreabă obsesiv „ăsta sunt?”. Citiți-o, n-o să vă lase indiferenți!

Vlad Drăgoi, „Eschiva”, Editura Cartea Românească, 2015