Mihail Vakulovski

„Sufocare”

„Unora n-ar trebui să li se permită accesul în biblioteci

decît cu reţetă de la medic”

Îmi las cărticelele în format mai mic – dar care ştiu eu c-o să-mi placă – pentru a le citi în vreo călătorie, de dorit mai lungă, să încep lectura în aeroport şi să mă întorc acasă cu cartea (aproape) citită. Uite-aşa a rămas în aşteptare „Sufocare”, romanul unui scriitor la care ţin foarte mult – Chuck Palahniuk. Dar în sfîrşit a zburat şi el, şi chiar dacă a aşteptat prea mult, a meritat, pentru că l-am plimbat la Amsterdam (s-au potrivit la fix!).

Chiar nu vreau să vă povestesc cartea, ci doar să vă îndemn la lectura ei, de aceea am să arunc doar puţină nadă. Personajul principal e Victor Mancini, un fost student la medicină, dependent sexual care încearcă să se lecuiască, dar care găseşte la terapie cele mai obsedate personaje, care povestesc cele mai ciudate metode de satisfacţie sexuală („Pentru mine e un excelent seminar de sfaturi practice”). Dar în acelaşi timp are nevoie de bani pentru a o ţine în viaţă pe mama lui bătrînă şi bolnavă. Aşa că lucrează la un muzeu de istorie vie, iar în timpul liber face bani sufocîndu-se în restaurantele de lux, astfel permiţîndu-le oamenilor simpli să devină eroi. Eroi care după aceea se simt responsabili pentru viaţa lui şi-i trimit bani. Chuck Palahniuk mai creează o lume pe lîngă această linie de subiect principală – cea din copilăria lui Victor, cînd mama lui anarhistă (un personaj foarte bine conturat) îi dă o educaţie unică, cu exemple concrete, care ar trebui să-l facă să-şi creeze propria lume în care să trăiască, nu s-o accepte pe asta în care s-a născut.

Ca şi-n celelalte romane ale lui Chuck Palahniuk, „Sufocare” are o mulţime de idei foarte faine şi citate pe care ţi le subliniezi sau copiezi, numa’ bune de postat pe facebook, din care selectez doar cîteva: „Timpul trece şi nu întinereşti”, „Adevărul e că fiecare băiat crescut de o mamă singură e ca şi însurat. Nu ştiu cum se face, dar se pare că, pînă să dea maică-ta colţul, toate celelalte femei din viaţa ta nu-ţi pot fi decît amante. (…) Şi n-ai cum să divorţezi de maică-ta”, „masochismul e o calificare numai bună. E valabil pentru majoritatea slujbelor”…

Un roman despre lumea peste care dai în spatele uşilor, care e „sătulă de discuţii despre vreme. Lumea asta e sătulă de-atîtea măsuri de siguranţă. Oamenii ăştia au redecorat prea multe case. Sînt nişte indivizi bronzaţi care au renunţat şi la tutun, şi la zahăr, şi la sare, şi la grăsimi şi carne. Sînt oameni care şi-au văzut părinţii şi bunicii studiind şi muncind o viaţă întreagă, ca să sfîrşească prin a pierde totul. Au cheltuit totul doar pentru a supravieţui legaţi de perfuzii. Au uitat pînă şi cum să mestece sau să-nghită”.

Un roman sufocant de bun, 18+, cum sunt, de fapt, toate cărţile lui Palahniuk. Un roman în care Chuck Palahniuk îşi păstrează stilul şi scriitura (inconfundabile), care probabil creează dependenţă nu doar cititorilor, ci şi scriitorului, inventează noi personaje pe cît de cotidiene şi realiste, pe atît de uimitoare şi unice, cam toate fiind la o limită existenţială, plasîndu-le într-un sistem social ultra-realist, ceea ce mi-a amintit de acţiunile lui Michael Moore. Concluzia cărţii e că trăim într-o lume sufocantă, care nu ne permite nici să respirăm. Unica ieşire din situaţia asta ar fi să ne luăm viaţa în mîini pe cont propriu şi să ne hotărîm noi înşine ce vrem să facem şi cine suntem: „putem trece prin viaţă lăsîndu-i pe alţii să ne spună cine sîntem. Dacă sîntem sănătoşi sau nebuni. Sfinţi sau dependenţi sexual. Eroi sau victime. Lăsînd istoria să decidă cît de buni sau răi sîntem.

Lăsînd trecutul să ne hotărască viitorul.

Sau putem hotărî singuri.

Şi poate că ţine de noi să inventăm ceva mai bun”.

Iar ultima frază a romanului nu e optimistă deloc (sau din contra, depinde de interpretarea fiecăruia, ca-n cartea aia cu două coperte principale: pe una scrie „Ghidul optimistului”, iar pe cealaltă „Ghidul pesimistului”): „În faza în care sîntem acum, în beznă şi printre ruine, am putea construi chiar orice”… „Chiar aşa!” nu e cea mai bună încheiere de cronică, dar e prima care-mi vine în minte…

Chuck Palahniuk, „Sufocare”, Ed. Polirom, 2004

Traducere de Mihai Chirilov