Mihail Vakulovski

Cartea Vinului

Cînd am aflat că scriitorul chinez Mo Yan a cîştigat premiul Nobel pentru literatură – în detrimentul a mulţi scriitori preferaţi – mi-am zis că avem un Nobel made in China. Dar citind „Sorgul roşu” am fost surprins la maximum (pozitiv, fireşte!) şi am înţeles imediat că Mo Yan merită orice premiu din lume! „Sorgul roşu” mi-a amintit de realismul magic al lui Gabriel García Márquez, doar că scriitura lui Mo Yan e şi mai vie, şi mai intensă; mai postmodernă, de fapt. Aşa că apariţia noii traduceri în română, „Ţara vinului” (Humanitas Fiction, 2015; traducere de Luminiţa Bălan), m-a bucurat nespus, mai ales că titlul m-a atras din start, ca şi notiţele de pe coperte. Aşadar, după descrierea rachiului din sorg a venit şi rîndul vinului, atît de cunoscut şi în ţările româneşti.

Romanul are două linii de subiect şi două teme de bază, care la un moment dat se întrepătrund. Temele principale sunt băutura şi canibalismul, ambele practicate în Ţara Vinului, un oraş imaginar din care Mo Yan primeşte scrisori de la un autoproclamat discipol, Li Yidou, doctorand în vinuri. Aceasta e a doua linie de subiect, iar în cealaltă, de bază, Ding Gou’er, investigator special la Procuratura Populară a provinciei, este desemnat să facă cercetări în legătură cu un denunţ, conform căruia în mina Loushan din Ţara Vinului se practică gătirea şi mîncarea bebeluşilor. Ding Gou’er are 48 de ani, o viaţă de familie insipidă şi o amantă… cînd adorabilă, cînd îngrozitoare. Doar investigaţiile în dosarele sale îi aduc bucurie. Altfel, nu ştie dacă-i place mai tare viaţa sau moartea. În drum spre Ţara Vinului are peripeţii cu şoferiţa cu care vine şi care va deveni personaj foarte important, fiind chiar soţia suspectului principal, Jin şi nu mai ştiu cum (Jin e suficient pentru noi, chiar dacă chinezul Jin nu bea „puţîn cîti puţîn”, ci cît se poate de mult!), activist politic şi mare băutor, care organizează chiolhanuri cu mult alcool şi cele mai alese mîncăruri. Ajuns la locul faptelor, Ding Gou’er e îndemnat mereu să bea, după obiceiul locului, altfel toată lumea se simţea jignită şi o lua personal, exact ca-n satele din R. Moldova. Bea cu şeful securităţii minei, ca să afle cum ajunge la secretarul de partid, cu care bea ca să afle cum ajunge la Jin Gangzuan, care apare la chef, uimindu-l pe investigator prin atitudine şi rezistenţa la băutură. Văzînd în ce hal ajunsese, Jin porunceşte „să mănînce şi tovarăşul Ding” şi „imediat două chelneriţe îmbrăcate tot în roşu şi-au făcut apariţia ducînd o tavă aurită, mare şi rotundă pe care trona un băieţel auriu, uns bine cu ulei şi care răspîndea o aromă incredibilă”. Aşadar, Ding a ajuns foarte repede la răspunsul investigaţiei pe care trebuia s-o facă, la secretul la care trebuia să ajungă. Practic investigaţia lui se putea încheia în prima zi, aproape înainte să înceapă, la pagina 77. Dar romanul are 551 de pagini, pentru că investigatorul special Ding Gou’er intră în jocul infractorilor, virusat de toate viciile lor, de la cele amoroase la cele legate de corupţie. Dar şi din cauza celei de-a doua linii de subiect, pentru că discipolul nu se limitează la scrisori, ci-i trimite (personaju)lui Mo Yan proze (nu prea) scurte, pe care cere să i le comenteze şi să i le trimită la revista Literatura Poporului, România lor Literară, cum ar veni. Toate aceste proze scurte, publicate în carte, au aceleaşi teme şi personaje ca-n „Ţara Vinului”, oraş în care la finalul cărţii ajunge şi Mo Yan, ca invitat al primei ediţii a unui festivalul local, legat, fireşte, de vinuri. Astfel scriitorul Mo Yan sugerează că literatura sa are rădăcini adînci în realitate şi social, că nu e vorba de o simplă ficţiune, ci de o proză realistă.

Romanul conţine personaje foarte ciudate, legende şi istorioare miraculoase, întîmplări incredibile, discursuri ştiinţifice despre băuturile alcoolice în general şi despre vinuri în special (aici doar Venedikt Erofeev e mai bun!), dar şi foarte multe fragmente pe care ţi le subliniezi în timpul lecturii, numai bune pentru a fi postate pe pagina de socializare: „Scandinavii vechi ofereau băutura cu miere drept dar de nuntă și iată cum s-a format expresia „luna de miere”, folosită în întreaga lume”; „Cei mai mulți dintre noi muncesc jumătate de viață și tot nu cîștigă îndeajuns pentru a putea cumpăra cîteva kilograme de cuiburi de rîndunică”; „Relația dintre omenire și băutură acoperă mai toate contradicțiile implicate în existența și procesul evoluției omenirii”; „O fiică măritată este precum apa vărsată din căldare”… Un roman foarte bun, dar dacă încă n-aţi citit nimic din Mo Yan, vă recomand să începeţi cu „Sorgul roşu”! Lectură plăcută!

Mo Yan, „Ţara Vinului”, Humanitas Fiction, colecţia „Raftul Denisei”, 2015;

traducere de Luminiţa Bălan