Mihail Vakulovski

„Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire”

Scriitorul francez de origine rusă Andrei Makine era un autor de mare succes (Premiul Goncourt etc.) cînd a recunoscut că Gabriel Osmonde e tot el. Asta s-a întîmplat abia în 2011, cînd editase deja patru cărţi cu masca G.O. („Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire” – 2001, „Cele 20 000 de femei din viaţa unui bărbat” – 2004, „Lucrarea iubirii” – 2006 şi „Alternaștere” – 2011).

Primul roman publicat cu pseudonim, „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire”, este cea mai nouă carte a sa publicată în limba română, la editura bucureşteană „Univers”, în traducerea lui Irinel Antoniu, datorită căruia se poate citi în română şi „Lucrarea iubirii”.

Simţindu-se ca un peştişor într-un acvariu dintr-un restaurant chinezesc abandonat şi ca un scorpion într-o bilă de sticlă în care nu prea ai cum să respiri, personajul principal al cărţii, Laura Baroncelli, ajunge la concluzia că această viaţă e de netrăit. Construcţia cărţii face ca naraţiunea să poată fi împărţită în două părţi: viaţa de familie a personajului principal, Laura B., şi viaţa de după ce aceasta devine văduvă. Un roman care începe cu un posibil sfîrşit („Doamna Baroncelli avea de gînd să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor”), de fapt de la mijlocul naraţiunii, fiind o sinucidere ratată… sau o viaţă salvată. Sau viaţa trăită în necunoaştere şi viaţa de după ce descoperă că a trăit o altă viaţă decît credea, a jucat un rol despre care nu avea habar, într-o piesă de a cărei existenţă nici măcar nu ştia, „scrisă” de cineva despre care credea că ştie absolut totul. Descoperă că viaţa ei e precum tablourile „făcute” de soţul ei – culori peste nişte reproduceri, care, „agăţate, par cît se poate de autentice”. Laura nu devine isterică atunci cînd află că e înşelată, ci descoperă, observă, analizează, iar cînd se hotărăşte să-i ceară socoteală, să se despartă şi să plece, soţul ei moare într-un accident rutier împreună cu iubita sa mult mai tînără şi decît ea, şi mai ales decît el, cu 12 ani mai în vîrstă decît soţia sa. Atunci Laura ar fi vrut să se sinucidă, dar Serge îi lăsase datorii incredibile, de care nu ştia nimic, aşa că a amînat pasul acesta ca să plătească datoriile soţului, iar în momentul în care începe cartea amînă sinuciderea pentru că observă o urmă a unei tălpi goale pe podea şi hotărăşte mai întîi să dezlege misterul. Talpa care e ca arma din actul întîi din piesele lui Cehov – va fi foarte importantă în partea a doua a cărţii, de care n-o să vă povestesc/citez, ca să puteţi citi romanul cu plăcere şi interes şi dacă citiţi cronica asta.

De la momentul încercării sinuciderii, cînd Laura are aproape 50 de ani, cartea se construieşte pe un fel de refacere a vieţii personajului central. O reconstrucţie bazată pe amintirea (stil de jurnal) şi analiza celor mai importante momente din viaţa ei (doar Laura studia filosofia cînd a fost agăţată de viitorul soţ şi are mania de a analiza şi – mai ales – formula totul). În afară de planul filosofic-existenţialist despre viaţă, sunt foarte interesant exploatate şi fricile Laurei, pe baza cărora Gabriel Osmonde creează adevărate teorii. Laura se temea foarte tare de trecerea timpului („se înfricoşa de vîrsta ei”), de faptul că altcineva decide întotdeauna pentru noi („a decis să facă din mine o „bunică”, iată, costumul e gata, rolul e scris”) şi – mai ales – de propria corporalitate. Paginile despre corporalitatea feminină sunt foarte vii şi realiste, ca şi cele despre trecerea vieţii, de altfel. Delicioase sunt şi paragrafele despre paradoxuri: al copilului (Laura, participantă înfocată la evenimentele din ’68, o lasă prea liberă pe fiica sa, ceea ce-o s-o cam coste); al soţului şi al speranţei (vorba lui Shalom Auslander: „Speranța: o tragedie”). Pentru Laura viaţa e ca o bibliotecă personală, o constatare care ne face să aruncăm o privire contemplativă spre bibliotecile noastre („Lîngă salon, se opri lîngă rafturile pline de cărţi. O idee, atît de evidentă, încît părea prostească, o izbi: alegerea acelor volume retrasa, într-un mod stupid şi exhaustiv, întreaga ei viaţă. Pe rafturile de sus erau înghesuite cărţile din vremea studiilor ei de filosofie la universitatea din Nisa. După această etapă, întreruptă de naşterea copilului, veneau alte titluri. Foarte sincer, ea sperase, pe atunci, să devină o mamă ideală, să-i ofere fiicei sale tot ceea ce volumele scrise de psihologi onorabili propuneau drept benefic şi modern… Rafturile următoare adăposteau cărţi tehnice: contabilitate, drept comercial, cataloage de băi, manuale pentru instalatori. Unele cărţi care se strecuraseră printre aceste lucrări profesionale arătau, de altfel, cu cît de puţină seriozitate îşi privea ea, la început, munca în magazin: o broşură despre puterea mineralelor (vestigiu al perioadei sale ezoterice), cărţi de bucate, cîteva albume despre „frumuseţea plastică a corpului” cu fotografii şi descrieri de exerciţii fizice. Doamna Baroncelli parcurgea titlurile, dar bilanţul era deja anunţat: viaţa ei condensată. Bibliografia vieţii ei. Bibliografia unei existenţe…”).

În partea a doua a cărţii Gabriel Osmonde îi rezervă o cu totul altă soartă Laurei, care într-una din nopţi observă că un necunoscut are treabă la ea în casă, de fapt – în anexa numită „galeria oglinzilor”. Un tînăr plin de mister, aşa cum este şi cartea de aici încolo, dar şi soarta şi viaţa Laurei, pe care vă las s-o descoperiţi citind cartea. Fiindcă e un roman frumos şi autentic, care merită citit. Lectură plăcută şi utilă!

Gabriel Osmonde, „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire”

Traducere Irinel Antoniu

Colecția Romanul secolului XXI

Editura Univers, 2014