Mihail Vakulovski

Soloviov şi Larionov

„Dacă scoţi dintre paranteze timpul,

graniţa dintre realitate şi ficţiune dispare”

Evgheni Vodolazkin este un om de ştiinţă care a debutat în literatură cu romanul „Soloviov şi Larionov”, luînd prin surprindere toată lumea literară din Rusia, apoi din afara graniţelor ţării sale. Asta şi pentru că romanul, deşi foarte bine scris, nu seamănă – ca stil – cu scriitorii ruşi din vîrful piramidei: Mamleev, Erofeev (ambii), Sorokin, Pelevin, Sadulaev, Lorcencov, Prilepin, Elizarov. Dar prin „Soloviov şi Larionov” Vodolazkin doar a salutat marea literatură rusă, pentru că următorul lui roman ar fi putut fi semnat EuGeniu, atît de bun e! E vorba, fireşte, de „Laur”, un roman excepţional, care ocupă un loc sigur pentru autorul lui în literatura universală.

„Românul” Vodolazkin are o soartă extrem de fericită, pentru că la noi a apărut mai întîi LAUR, care a cucerit fulgerător piaţa literară. Să fim sinceri, nu prea are cum să nu-ţi placă romanul ăla, e ceva cu totul deosebit, e unul din acele romane care te marchează şi despre care ştii că nu au cum să nu treacă examenul timpului, mai ales că la Vodolazkin mai importantă e atemporalitatea decît trecerea timpului. Vedem asta şi din „Laur”, şi din „Soloviov și Larionov”. Iar acum… orice ar apărea semnat Evgheni Vodolazkin… vă face curioşi, nu? Păi, a apărut şi celălalt roman al autorului lui LAUR, tot la editura Humanitas Fiction, tot în traducerea Adrianei Liciu. „Soloviov și Larionov” e un detectiv filologic & un roman istoric cu două planuri şi două personaje principale, amintite şi în titlul cărţii – Soloviov (istoric din zilele noastre) şi Larionov (general din tată-n fiu, 1882-1976). Soloviov, crescut departe de lume, într-o haltă de trenuri cu doar şase case, învață la Petersburg, devine istoric şi ajunge să studieze biografia generalului albgardist Larionov. Generalul are o biografie foarte interesantă. În afara faptului că i-a bătut crunt pe cei din Armata Roşie, după ce albii au pierdut bătălia, şi-a salvat armata, evacuînd-o în afara graniţelor, n-a fost executat, ci chiar a trăit pînă la adînci bătrîneţe, pe malul mării („Plaja era pentru general locul unde triumfa viaţa, aşa cum cîmpul de luptă era locul unde triumfa moartea”), cu pensie de la sovieticii pe care i-a tot învins („Faptul că generalul a rămas în memoria urmaşilor în forma cea mai coaptă, ca să spunem aşa, poate fi considerat un succes absolut al său. Un succes şi mai mare a fost, poate, faptul inexplicabil că nu l-au împuşcat la sfîrşitul Războiului Civil”). E adevărat că a locuit într-o singură cameră din fosta sa vilă, alături de alţi locatari, şi a murit singur, dar a lăsat în urma sa o biografie fabuloasă, un fiu (căruia nu i-a dat şi numele) şi memoriile sale („De multe ori, lucrurile au viaţă mai lungă decît cel care le-a folosit. Doar se ştie că s-a păstrat lenjeria de pat cu iniţialele lui Cehov. E aşternută şi azi pe patul lui de la muzeu”). Pentru o conferinţă despre Larionov, dar mai ales pentru a căuta aceste memorii, Soloviov se duce în Crimeea, unde o întîlneşte pe fiica femeii care a scris memoriile dictate de general, Zoia, care lucrează la muzeul Puşkin din Ialta. Fata îl ajută să descopere mai bine istoria, dar şi tainele erotice nebănuite, scena din patul din palatul Voronţov făcînd ca timpul să dispară şi istoria să se îngemăneze cu realitatea, scenă geamănă cu acel pet de plastic de pe un cîmp din Evul Mediu sau cu scena în care Ambrogie îi povesteşte lui Arsenie (tot atunci, în Evul Mediu) că Auschwitz-ul este blestemat (p.216). De altfel, Evgheni Vodolazkin combină cele două biografii, acţiunile şi amintirile lui Larionov fiind cumva şi ale lui Soloviov (şi invers). Iar de la un moment dat personajul influenţează viaţa cercetătorului. Zoia îi aminteşte de multe „prima dată”, prima dată cu Liza, prietena dinainte să plece la studii, de la Kilometrul 715, unde nu s-a mai întors niciodată pînă a ajuns în Crimeea. Prima iubire (bibliotecara), cînd Zoia îl învaţă să înoate îşi aminteşte cum bunică-sa l-a învăţat să meargă cu bicicleta, apoi biograficul trimite la istoric. În Crimeea lui Soloviov i se pare că a dezlegat un mare mister, că tatăl Lizei ar fi fiul generalului (şi Liza e Larionov, doar că fiul generalului nu purta numele tatălui său). Se întoarce acasă, unde totul e părăsit, e plecată şi Liza, pe care o tot caută de aici încolo (vedeţi dac-o găseşte sau nu, dacă citiţi cartea!). Abundă şi notele de subsol (asemenea lucrărilor lui Soloviov, pentru că „în text, ca şi în viaţă, există lucruri care trebuie explicate”) şi trimiterile la alte cărţi, reale şi inventate sau intenţionat amestecate între ele, şi titlurile, şi autorii. Oricum, Vodolazkin scrie numai despre ce cunoaşte foarte bine, fie că e vorba de o perioadă istorică, fie că e vorba de un personaj. Bunicul său a luptat pentru albgardişti, armată în care a intrat benevol, iar viaţa ştiinţifică e mediul în care activează scriitorul. Astfel, că Evgheni Vodolazkin reuşeşte să scrie un roman interesant – şi tragic, şi hedonist, şi ironic în acelaşi timp. Un roman care se citeşte cu plăcere. Lectură utilă!

Evgheni Vodolazkin, „Soloviov şi Larionov”, Humanitas Fiction, 2015

Traducere de Adriana Liciu