Mihail Vakulovski

De la Arseni la Laur

Cînd afli că Evgheni Vodolazkin, specialist în literatura rusă veche (născut, în 1964, la Kiev, acum cercetător la Institutul Literaturii Ruse „Puşkinskii Dom” din Sankt-Petersburg) a scris un roman a cărui acţiune are loc în Evul Mediu, îţi aminteşti brusc de limbajul brut din scrierile cronicarilor noştri sau din textele lui Dimitrie Cantemir. Dar cînd deschizi „Laur”, „roman-ul neistoric” al lui Vodolazkin, imediat îţi dai seama că nu va fi o problemă nici limbajul (din contra, limbajul e de-a dreptul miraculos aici!), nici stilul, nici subiectul, căci chiar din primele pagini scriitorul face un salt pînă aproape în zilele noastre, ca să spună istoria locului unde se stabileşte bunicul personajului principal după ce acesta este creştinat. Apoi, Evgheni Vodolazkin are teorii întregi despre temporalitate şi trecerea timpului, filosofii despre timp atît de diferite faţă de cele tradiţionale, încît uită – intenţionat, fireşte – pe-un cîmp din Evul Mediu un pet de plastic: „Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp”. „Am să spun ceva ciudat, zice Arseni. Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aş putea eu şti viitorul de vreme ce nu a fost?” Romanul e neistoric doar în sens că autorul insistă asupra ideii despre atemporalitate, a tot ce e „în afara istoriei”, în afara timpului, interesîndu-l doar ce e „veșnic viu”, valabil pentru omul din orice perioadă istorică. Pentru că „literatura nu e despre epocă, nici măcar despre istorie. Literatura e despre om”.

Romanul începe şi se termină în acelaşi loc (satul Rukina, Rusia) şi ţine exact cît trăieşte personajul principal (80 de ani, n. 1440-m.1520), care are pe parcursul vieţii mai multe nume (şi două porecle: Rukineţul şi Vraciul). În copilărie e Arseni, după moartea iubitei e Ustin (după numele ei – Ustina), cînd se călugăreşte devine Ambrozie, iar cînd a primit schima i s-a dat şi un nou nume – Laur. Exact cîte capitole are şi cartea: „Cartea cunoaşterii”, „Cartea renunţării”, „Cartea drumului”, „Cartea liniştii” (plus „Prolegomenia” de la început). Arseni este al treilea copil în familie, doar că primii doi „nu trecuseră de primul an”. De bucurie că în sfîrşit un nepot de-al său a fost creştinat, Hristofor a rămas la mănăstire şi l-a întrebat pe stareţ ce să facă mai departe. „În principiu, a răspuns stareţul, nu am ce să-ţi spun. Doară: trăieşte, prietine, cît mai aproape de cimitir. Eşti atît de lung, că o să fie anevoios să te ducă acolo. Şi, în general: trăieşte singur”. Hristofor era tămăduitor cu ierburi şi ştia să scrie şi să citească şi i-a transmis tot ce ştia nepotului său, care era foarte talentat şi învăţa totul din mers. Cartea asta e atît de frumos scrisă, încît de multe ori poate fi poetizată: „Să citească, Arseni a învăţat devreme. / Literele pe care i le arăta Hristofor / le memora în cîteva zile / şi, în scurt timp, / le aduna fără greutate în cuvinte. / La început l-a încurcat că / în mai toate cărţile / cuvintele nu erau separate unele de altele, / ci erau un şir neîntrerupt. / Odată Arseni a întrebat / de ce cuvintele / nu se scriu cîte unul. // Păi ele se rostesc cîte unul? / l-a întrebat la rîndul lui Hristofor. / Dar am să-ţi spun şi mai mult. / Uneori / nici nu contează / cum şi de către cine e spus / cuvîntul. / E important doar / faptul că a fost spus, / odată ce-a fost gîndit”. Sau: „Solomon a spus: / mai bine trăieşte pe pămînt pustiu / decît să trăieşti cu o femeie gîlcevitoare, / şi limbută, şi iute la mînie; // Philon a spus: / om drept / nu este cel care nu obideşte, ci acela care / ar putea să obidească, dar nu vrea; // Socrate l-a văzut pe prietenul său zorindu-se / la nişte artişti ca să-i sape în piatră chipul / şi i-a spus: / te zoreşti să faci o piatră să semene cu tine / dar de ce nu te îngrijeşti / să nu semeni tu cu o piatră; // regele Filip a pus pe unul / să judece împreună cu judecătorii, / dar cînd a aflat că acela îşi vopseşte părul şi barba, / l-a înlăturat de la judecată spunînd: / dacă nu eşti de bună credinţă cu tine, / cum poţi să fii de bună credinţă / cu oamenii şi cu judecata; // Solomon a spus: / trei lucruri nu pot să le înţeleg, / ba chiar patru: / urma vulturului pe cer, / căile şarpelui pe stîncă / şi cărarea corabiei ce merge pe mare, / şi căile omului în tinereţile lui. // Asta nu a înţeles Solomon. / Asta nu a înţeles Hristofor. / După cum a arătat viaţa, / asta nu a înţeles nici Arseni”. Cînd bunicul îi povesteşte nepotului din înţelepciunea lui, parcă eşti în faţa TV-ului, pe un Discovery şi mai interesant. De altfel, prima parte a cărţii, care cuprinde perioada copilăriei şi a adolescenţei lui Arseni (alături de Hristofor) este absolut minunată şi dacă din cartea asta – oricum foarte bună – ar fi rămas doar „Cartea cunoaşterii”, am fi avut un roman cu adevărat mare (apropo de premiile cîştigate la Bolşaia Kniga – Premiul Întîi şi Premiul Cititorilor, cartea cucerind şi premiul Iasnaia Poliana – Lev Tolstoi). Cînd Hristofor a murit (după ce părinţii lui Arseni au fost răpuşi de ciumă), nepotul a rămas în casa lui, cu darul-profesia lui şi în locul lui. Aşa a trecut prima etapă a vieţii lui – lumea în care a existat doar el şi bunicul său. (Evgheni Vodolazkin spune că atunci cînd scrie beletristică uită că e filolog și că uneori plînge în timp ce scrie, fiindcă îi e milă de personajele sale. Abia după ce termină scrierea cărții poate să ia o anume distanță față de text și să corecteze). A doua etapă a fost la fel de dureroasă, pentru că se termină la fel de tragic. E lumea în care a încăput doar el şi Ustina, o fată care, fiind atinsă de ciumă, era alungată de peste tot, iar Arseni a primit-o în casă, s-au îndrăgostit şi aşteptau un copil, care a murit la naştere, alături de mama lui. Aici se termină prima parte a cărţii, în momentul cînd Arseni rămîne a doua oară singur-singurel (dar „moartea nu e numai durerea despărţirii. Ea este şi bucuria eliberării”). Cînd sătenii vin la el, speriaţi de o nouă ciumă, Arseni nu mai era de găsit. Şi-a luat cu el doar cîteva leacuri şi nişte manuscrise de-ale lui Hristofor şi a plecat. În drumul său (al renunţării), Arseni salvează de la moarte foarte multe suflete, din mai multe localităţi. „Cuvintele, ca şi slava lui, i-o luau înainte”, aşa că la el veneau mulţi oameni, dintre care unii, precum cneazul Mihail, l-au ajutat să cunoască şi alte feţe ale vieţii. Cartea are şi o dimensiune religioasă foarte viguroasă (deşi scriitorul spune că inițial n-a vrut să folosească lexicul religios, subliniind că Laur „nu propovăduieşte religiozitatea”. Cu toate acestea, credincioşii vor înţelege mai bine romanul, însă vă asigur că lectura cărţii e la fel de plăcută şi pentru necredincioşi sau atei). După moartea Ustinei, fostul vraci Arseni trăieşte doar pentru ea, în locul ei, cumva, căci Arseni și-a jertfit viața în memoria iubitei cu care n-a mai apucat să se căsătorească. Iubirea lui Arseni pentru Ustina învinge pînă și timpul, pentru că cu timpul nu numai că nu slăbește, ci devine tot mai puternică. Cînd a fost întrebat în călătoriile lui periculoase cine e, a spus că e Ustin şi de atunci a devenit alt om. Ustin n-a mai vindecat şi a renunţat şi la cuvintele care erau mai importante decît leacurile, devenind nebunul întru Hristos Ustin. Drumul lui Arseni se întîlneşte cu drumul unui învăţat italian, Ambrogio, specialist în sfîrşitul lumii. Acesta ajunge în Rusia, unde e rugat de posadnicul Gavril, la care se oprise, să pună o candelă la sfîntul mormînt din Ierusalim în amintirea fiicei lui. Iar Ambrogio îl convinge pe Ustin să-l însoţească şi aşa începe „Cartea drumului”, unde Arseni redevine vraciul Arseni şi iar salvează oameni. În tot acest timp el vorbeşte cu Ustina, o ţine la curent cu cele întîmplate, i se confesează. Cînd s-a întors la Pskov, posadnicul Gavril l-a rugat să rămînă la el. Arseni simte că parcă timpul s-a întors peste cap şi istoria se repetă, i se confesează Ustinei că poate o va reîntîlni şi pe ea, dacă timpul s-a dat înapoi. Dar doar ciuma e la fel, Arseni îi ajută pe oamenii din oraş, apoi se întoarce la mănăstirea sfîntului Kiril („Drumul este cel mai bun medicament”), unde fusese în copilărie cu bunicul său şi unde se călugări sub numele de Ambrozie. Iar cînd a primit schima i s-a dat şi ultimul nume – Laur. Cum i-a spus odată Hristofor, întoarcerea le e proprie nu numai păsărilor, ci şi oamenilor. Cartea e foarte atent şi minuţios construită, ca un covor tradiţional. Evgheni Vodolazkin înţeasă fire la începutul romanului, în copilăria lui Arseni, ca să le înnoade la bătrîneţile lui, în acelaşi loc, practic, deşi personajul nostru nu a stat deloc locului. Primind-o pe fata gravidă în peștera sa și salvîndu-i fiul de oamenii furioși, care credeau că a păcătuit cu Diavolul, și de aceea la ei e foamete, Arseni închide cercul deschis cu Ustina și fiul lor mort la naștere. Aşa E.V. a închis şi cercul lui Arseni: născut şi mort în acelaşi loc, deşi n-a stat deloc pe loc.

Evgheni Vodolazkin spune într-un interviu filmat că după ce a terminat romanul a avut o depresie cumplită, pentru că i s-a părut că n-a reuşit să realizeze ce-şi propusese, noroc că le dăduse manuscrisul unor scriitori a căror părere l-au scos din acea stare cumplită, pe care aş compara-o cu depresia postnatală. Scriitorul zice că acest text are noroc temporal şi că dacă ar fi apărut mai devreme n-ar fi picat la fel de bine. Spune că e un roman despre un om din afara timpului, un „contemporan” şi că a încercat să scrie despre ceea ce caracterizează omul în general. „Trebuie să ne amintim că există sentimente înalte şi nu trebuie să ne ruşinăm de ele. Trebuie să ne amintim că există moartea şi că telefoanele mobile n-au anulat-o şi că progresul nostru e doar tehnologic. Istoria umanităţii nu a avut un progres moral şi – cu atît mai mult – omul rămîne foarte în urmă faţă de progresul tehnologic şi începe să nu se mai descurce cu acest progres tehnologic, doar moralitatea nu creşte, iar oamenii nu devin mai inteligenţi. În Antichitate sau în Evul Mediu oamenii nu erau mai proşti decît noi. Unicul lucru care ne deosebeşte de ei e progresul tehnologic. Asta nu trebuie să negăm, dar nu mai avem alte atuuri”, spune scriitorul.

Evgheni Vodolazkin a scris un roman despre cum, urmîndu-și conștient calea, omul se poate salva și pe sine, și pe cei de lîngă el. Un roman care are mai multe coduri şi poate fi citit pe niveluri diferite. Un roman despre credinţă, despre timp, despre scris şi citit, despre cum fiecare literă are forţa şi semnificaţia ei şi despre cum literele se adună în cuvinte, iar cuvintele în propoziţii, fraze şi poveşti. Un roman despre toate leacurile naturale posibile (aşa cum “Moscova-Petuşki” e despre toate combinaţiile de alcool), pentru orice boală, despre toate păcatele (mici şi mijlocii), un roman foarte bine gîndit, construit şi scris (cercetătorul Evgheni Vodolazkin cunoaște atît de bine perioada despre care scrie, încît stilul cărții se justifică de la sine, el susținînd sensul, ideile cărții, nu înfrumusețîndu-l). Un roman (ne)istoric, biografic, de aventuri, duhovnicesc (exact cum e şi filmul „Ostrov”), ştiinţifico-fantastic, existenţial, avangardist, care se citeşte cu mare interes şi cu plăcere maximă. Nu în ultimul rînd – un roman foarte bun, care nu seamănă cu ce se scrie acum în Rusia (şi recunosc că eu prefer postmoderniştii ruşi – Erofeev (ambii), Mamleev, Sorokin, Prilepin, Pelevin, Lorcenkov, Elizarov), ceea ce ne face să înţelegem că o cultură cu adevărat mare trebuie să respecte diversitatea şi concurenţa. Sau, cum spune chiar autorul, „Laur e despre faptul că nimic niciodată nu se pierde. Dumnezeu e atotputernic și de aceea există mereu speranță. Despre faptul că iubirea poate fi veșnică. Această expresie – iubire veșnică – e banală, dar ea este, după părerea mea, foarte adevărată. Nu e ceva abstract, nu e o figură poetică, ci e o chestie reală”. Nu în ultimul rînd, un roman din care îţi tot vine să citezi. Aleg doar cîteva idei, că nu mă pot abţine: „e timpul să ştii că din vremea căderii în păcat a lui Adam şi a Evei, oamenii nu mai sunt făcuţi de Dumnezeu, ci îşi nasc ei înşişi copiii”; „Omul a fost făcut din ţărînă. Şi în ţărînă se va întoarce. Dar trupul care i-a fost dat pentru timpul vieţii e minunat”; „Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblînzim”; „Fiecare organ a fost gîndit pînă în cel din urmă detaliu”; „Spiritul reprezintă ochii sufletului”…

Evgheni Vodolazkin spune că primește foarte multe reacții despre această carte frumoasă de pe toate meridianele globului, de la oameni de toate profesiile şi vîrstele. Cineva i-a scris că era bolnav, dar, citind cartea, s-a lecuit. Oricum, lectura acestei cărți vă poate face numai bine!

Evgheni Vodolazkin, „Laur”, Humanitas Fiction, 2014

Traducere de Adriana Liciu