Mihail Vakulovski

„Supunere”

Michel Houellebecq e la fel de important pentru literatura franceză (dar şi pentru literatura universală contemporană) precum e Vladimir Sorokin pentru literatura rusă sau Chuck Palahniuk pentru literatura americană actuală.

„Supunere”, cel mai recent roman al lui Houellebecq, este cea mai aşteptată carte din ultima vreme, asta şi datorită tematicii, dar şi a publicităţii agresive cu care a fost promovat textul, tradus imediat după apariţie în foarte multe limbi, româna nefăcînd excepţie de data asta. Dacă ne mai amintim că în ziua în care urma să aibă loc lansarea acestui roman despre viitoarea posibilă islamizare a Franţei a avut loc atacul sîngeros de la ziarul Charlie Hebdo, din cauza unor caricaturi cu profetul Mahomed, trebuie să recunoaştem că „Supunere” a avut cea mai prielnică aliniere a stelelor, PR-istic vorbind…

Mi-am cumpărat cartea în ziua apariţiei şi am citit-o imediat. Ca şi celelalte volume ale lui Houellebecq, şi „Supunere” se citeşte repede şi cu cea mai mare plăcere, dar – ca şi în cazul lui Sorokin – cel mai nou roman al său nu e şi cel mai bun. În ultima sa carte publicată, „Teluria”, viitoarea Rusie practic e ocupată de chinezi, iar în „Supunere” Franţa e islamizată. Sorokin s-a mai jucat – mult mai reuşit – cu political fiction-ul şi-n „Ziua opricinikului” (pentru care a fost călcat cu TIR-ul de susţinătorii fanatici ai lui Putin), şi-n „Kremlinul de zahăr” (un fel de continuare a romanului „Ziua opricinikului”), dar „Teluria” mi se pare, exact ca „Supunere”, un roman foarte interesant ideatic & politic & social vorbind, dar mai slab din punct de vedere literar (fără să fie vorba de nişte cărţi ratate sau nereuşite, desigur, doar că nu ating nivelul cărţilor dinainte ale celor doi scriitori).

„Supunere” probabil c-a pornit de la o idee sau constatare socială, iar pe această observaţie Michel Houellebecq n-a ezitat să construiască un roman întreg. Pentru a-şi ilustra, susţine şi supune ideea, a ales mediul universitar, iar personaj principal a devenit un profesor universitar tipic, pe care l-a supus unor experienţe care să ilustreze şi susţină teoriile sale poate posibile, poate SF, dat fiind faptul că, vorba istoricului Lucian Boia, „viitorul nu există, iar toate previziunile despre viitor sînt de un comic imens”. (Deşi e considerat roman „de anticipaţie”, nici măcar Houellebecq n-a prevăzut că Marine Le Pen îl va alunga din partid pe tatăl său, întemeietorul partidului, hm-hm…). Michel Houellebecq povesteşte într-un interviu că „inițial, romanul s-a numit „Convertirea”, iar eroul trebuia să fie atins de grația catolică. Precum Huysmans, dar un secol mai tîrziu. Ar fi putut fi o direcție foarte bună, foarte amuzantă, ar fi întâlnit catolici „protestantizați”, i s-ar fi făcut greață. (…) Ce descriu în romanul meu: constituirea unei mari puteri islamice occidentale și mediteraneene, moderată, după modelul Imperiului Roman, cînd Franța și francofonia jucau un rol-cheie. O astfel de politică de alianță cu țările arabe nu i-ar fi displăcut lui de Gaulle” (http://www.thechronicle.ro/opinion/michel-houellebecq/).

Acţiunea cărţii are loc în viitorul apropiat, în 2022, romanul avînd ca punct de sprijin istoric alegerile prezidenţiale din Franţa. De aici încolo imaginaţia lui Michel Houellebecq iese în faţă („Scriu ca și cînd corectitudinea politică nu a existat niciodată. Nu sînt un intelectual de centru-stînga. Nu fac decît să propun o viziune asupra lumii; și am ținut neapărat să o fac”). De primul tur trece Marine Le Pen de la Frontul Naţional şi Mohammed Ben Abbes de la Frăţia Musulmană. Confruntarea imaginară dintre extremista Marine Le Pen şi musulmanul Mohammed Ben Abbes, cînd oamenii sînt puşi în situaţia să aleagă între două rele, îmi aminteşte de alegerile din România cînd ne-am trezit că avem de ales între socialistul Ion Iliescu şi extremist-naţionalistul Corneliu Vadim Tudor.

Cealaltă linie de subiect îl are în centru pe Francois, un profesor de 44 de ani de la Universitatea Sorbona, care şi-a susţinut teza de doctorat, despre Huysmans, în 2007. Cursul evenimentelor social-politice au importanţă majoră pentru viaţa lui. Myriam, iubita lui, e nevoită să emigreze în Israel, iar postul îi este ameninţat, la universitate fiind o atmosferă tot mai încordată. Într-o dimineaţă paznicul i-a anunţat că „facultatea avea să fie închisă toată ziua şi că va rămîne aşa pînă la noi ordine”. Exact în ziua alegerilor prezidenţiale hotărăşte să plece spre sud-est, fragmente care descriu foarte credibil şi realist o stare aproape de război, care culminează cu victoria detaşată a lui Mohammed Ben Abbes. La întoarcerea în Paris îl aşteptau numai ştiri triste şi dureroase – mama-sa murise, apoi află că Sorbona a devenit universitate islamică, iar el fusese concediat, apoi moare şi taică-său, apoi se îmbolnăveşte, apoi Myriam îi scrie din Israel că „întîlnise pe cineva”… Devine tot mai singuratic şi se gîndeşte tot mai des la sinucidere. Dar după vizita abaţiei unde Huysmans şi-a început traiul monahal lucrurile încep să-i arate şi lui faţa frumoasă, făcîndu-l să creadă că nu toate sînt pierdute. Pensia pe care o primeşte e la fel de mare ca în cazul în care s-ar fi pensionat la 65 de ani, apoi primeşte şi o moştenire babană de la tatăl său. Apoi un editor îi propune să facă o ediţie Huysmans. O ia pe urmele idolului său, ajungînd inclusiv la Bruxelles, unde scrie prefaţa, fiind convins că aici i se termină cariera intelectuală, dar şi că a scris cea mai bună lucrare despre Huysmans. Apoi primeşte o propunere de nerefuzat – să se întoarcă la universitate şi… amintiţi-vă cum se numeşte romanul… sau cum trebuia să se numească. Un roman 18 +, fireşte, cu scene erotice explicite şi cu multă politică, dar care conţine şi multe perle, din care îţi tot vine să citezi: „ai fi zis că, pradă disperării, tot ce le rămîne oamenilor era lectura”; „majoritatea covîrşitoare a oamenilor trăiesc fără să simtă nici cea mai măruntă nevoie de justificare. Trăiesc pentru că trăiesc şi cu asta basta, aşa gîndesc toţi; apoi, bănuiesc, mor pentru că mor şi, în opinia lor, aşa se încheie socoteala”; „Am tăcut cu metodă: cînd taci cu metodă privindu-i fix în ochi, dîndu-le impresia că le sorbi cuvintele, oamenii vorbesc. Le place să fie ascultaţi, toţi anchetatorii ştiu asta; toţi anchetatorii, toţi scriitorii, toţi spionii”; „E greu să-i înţelegi pe ceilalţi, să ştii ce le zace în suflet; poate fără sprijinul alcoolului n-am reuşi niciodată”; „Continuăm să ne tutuim fostele gagici, aşa se obişnuieşte, dar înlocuim sărutul cu pupatul”; „Nostalgia n-are însă nici în clin, nici în mînecă cu estetica, nu e nici măcar legată de amintirile fericite”; „Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată pînă atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vîrf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută”… Un scriitor imens, un roman pe care ar cam trebui să-l citiţi. Lectură utilă!

Michel Houellebecq, „Supunere”, Humanitas Fiction, 2015

Traducere de Daniel Nicolescu