Traduceri din NIKOLA MADZIROV

 

Poetul macedonean Nikola Madzirov (n. 1973) este considerat una din cele mai puternice voci lirice ale Europei. A publicat volumele de versuri Locked in the City (1999), Somewhere nowhere (1999), Relocated Stone ( 2007) - deţinătoare ale mai multor premii internaţionale, şi antologia Remnants of Another Age, publicată atît de BOA Editions, New York (2011), cât şi de Bloodaxe Books (UK, 2013) și de Vagabond Press (Australia, 2013), în traducerea lui: Peggy Reid, Graham Reid, Magdalena Horvat şi Adam Reed.

Poezia sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi și publicată în antologii din SUA, Europa, America Latină și Asia.

„Există perioade (acum) când tânjim exact după genul ăsta de puritate. Poezia nu se dezvoltă, ci se naşte din nou şi din nou. E dincolo de puterea noastră de a înţelege de ce sună atât de fragil, de delicat şi de proaspăt.” Tomaz Salamun

„Volumul lui Nikola Madzirov, Fărâme dintr-o altă epocă, are un titlu cât se poate de potrivit pentru că aceste poeme par să izvorască dintr-un alt timp, reflectând o sensibilitate neobişnuit de înţeleaptă şi de atentă. Pe măsură ce citim aceste poeme, ele încep să ne locuiască, şi nu avem decât de câştigat deschizându-ne în faţa lor. Madzirov e un suflet rar şi un poet adevărat.” Carolyn Forché

 

Umbrele trec pe lângă noi

Ne vom întâlni într-o zi

ca o barcă de hârtie şi

un pepene verde pus la răcit într-un râu.

Neliniştea lumii va fi

cu noi. Palmele noastre

vor acoperi soarele şi ne vom

apropia unul de altul cu lanterne în mâini.

Într-o zi, vântul nu-şi va mai

schimba direcţia.

Mesteacănul îşi va scutura frunzele

în pantofii noştri de pe prag.

Lupii ne vor lua urma

inocenței.

Fluturii îşi vor lăsa

pulberea pe obrajii noştri.

O bătrână va spune poveşti

despre noi, în sala de aşteptare, în fiecare dimineaţă.

Până şi ceea ce spun acum

a fost spus deja: aşteptăm să bată vântul

ca două steaguri aflate pe graniţă.

Într-o zi, toate umbrele

vor trece pe lângă noi.

 

Cerul se deschide

Am moştenit o casă fără număr,

cu niște cuiburi părăsite

şi cu fisuri în pereţi ca venele

unui îndrăgostit excitat.

Ăsta-i locul în care dorm și vântul,

și cuvintele absenţelor

comprimate. E vară

şi se simte un miros de cimbrișor călcat în picioare.

Călugării termină de spus rugăciunile,

cerul se deschide să intre puţin aer

în sufletele noastre.

Copacii sunt verzi, noi suntem invizibili

şi numai astfel pot fi ei văzuţi:

copiii noştri nenăscuţi, precum şi noaptea

care-i face pe îngeri

încă şi mai puri.

 

Ce-i de făcut?

Să trăiești fără motiv sau fără trebuință,

să-i îmbrățișezi pe infractorii

despovărați de iubire,

să ridici lumânarea de pe mormintele năruite

și să spui câteva cuvinte

când nu bate vântul,

să deschizi ușa ruginită a lumii

și să pleci cu pași ușori.

Să-ți revii după ce compasul timpului

ne-a străpuns inimile.

 

Traducere de Denisa Duran