Emilian Galaicu-Păun


Saşa Sokolov, Şcoală pentru proşti


 

Pionierul – dacă nu cumva clasicul în viaţă – al romanului postmodernist rus scrie o carte-palimpsest, pornind de la un personaj dedublat. „Splendidă, nebunesc de iraţională şi perfect logică, asemenea unui vis”, aşa apare romanul lui Saşa Sokolov, Şcoală pentru proşti, Allfa, 2011, în ochii cronicarului de la The Guardian.

De bună seamă, pionierul – dacă nu cumva clasicul în viaţă – al romanului postmodernist rus scrie o carte-palimpsest, pornind de la un personaj dedublat – elevul Cutare al unei şcoli speciale dintr-o suburbie a Moscovei – care întreţine cu alter ego său imaginar un dialog pe cât de coerent, pe atât de paralel cu realitatea. Este ca şi cum personajul s-ar manifesta hic et nunc şi totodată ar fi proiectat într-un alt timp şi spaţiu, universurile imaginare apărând nu în succesiune, ci concomitent: „Odată el stătea în fotoliu, iar noi stăteam alături, pe iarbă, şi citeam tot felul de cărţi, da, doctore, sunteţi la curent, ne e greu să citim multă vreme o singură carte, citim mai întâi o pagină dintr-o carte, iar apoi o pagină din alta. După aceea putem să luăm a treia carte şi să citim din ea tot o pagină, iar apoi să revenim la prima carte”. Dacă vă imaginaţi că aici se încheie şirul, greşiţi amarnic – întreaga naraţiune se construieşte după principiul păpuşii ruseşti, o carte ascunzând o altă carte ş.a.m.d., astfel încât peste câteva zeci de pagini „o siluetă a unui tânăr (…) şedea pe iarbă sau jos pe pământ cu o carte în mână (…) un tânăr care visa să devină inginer, un tânăr inginer, dacă doriţi (…) citeşte carte după carte pe un fundal, gratuit, ex libris, pe socoteala editurii, aceleaşi, toate cărţile la rând…” etc., etc.

Şi abia în ultimul alineat se aude vocea auctorială, nu atât pentru a încheia cartea, cât spre a relansa naraţiunea: „Elevul Cutare, daţi-mi voie mie, autorului, să vă întrerup din nou povestirea. Problema e că a venit timpul să închei cartea aceasta: mi s-a terminat hârtia. E adevărat, dacă vă pregătiţi să mai adăugaţi aici încă vreo două, trei povestiri din viaţa dumneavoastră, atunci dau fuga la magazin şi mai cumpăr câteva topuri…” O carte de top(-uri!), Şcoală pentru proşti!