Evgheni Vodolazkin

Soloviov şi Larionov

(fragment de roman,

Humanitas Fiction, 2015,

avanpremieră)

Plecarea aspirantului Kaliujnîi l-a salvat pe veci de criza spirituală. Pe lângă tema ştiinţifică, admiratorul melancolic al generalului i-a lăsat lui Soloviov problema răspunsului la întrebarea de bază (de ce a rămas generalul în viaţă?) şi o singură fişă bibliografică, una singură, conţinând – evident! – informaţiile din cartea lui A. Dupont. Citind cartea, Soloviov a găsit că tema este interesantă şi doar în mică măsură cercetată. În plus, generalul Larionov era cât se poate de mort, tocmai bun pentru o cercetare ştiinţifică. Chiar şi cele mai severe reguli acceptau că se poate lucra cu el.

Dar generalul nu era pur şi simplu mort. În viaţă fiind, el, spre deosebire de multe personalităţi din istorie, privea moartea ca pe un fapt indispensabil vieţii.

— Uitaţi-vă la ei, zicea el despre tot felul de personalităţi, acţionează ca şi cum n-ar şti că îi aşteaptă moartea.

Generalul ştia că îl aşteaptă moartea. Se pregătea pentru ea în timp ce mărşăluia în zona subcarpatică sau inspecta posturile de pază la Perekop. Mai târziu, când îi bătea cineva la uşă noaptea, îi trecea întotdeauna prin minte că e moartea. Pe urmă, bătrân fiind, o aştepta şezând pe dig, în scaunul său pliant. Se mira că întârzie atât de mult, dar nu regreta acest lucru.

Odată, generalul s-a fotografiat într-un sicriu. Luând cu el un fotograf, s-a dus la pompe funebre şi a cerut permisiunea să folosească puţin un sicriu. Nu l-au putut refuza. Generalul şi-a netezit cutele tunicii, s-a culcat în sicriu şi, punându-şi mâinile pe piept, a închis ochii. În tăcerea alarmată a celor care se ocupau de ritualul înmormântării, fotograful a făcut câteva fotografii. Cea mai reuşită dintre ele e aproape la fel de cunoscută ca fotografia făcută pe dig. Ea apare în tot ce se publică despre general. Puţini ştiu că fotografia a fost realizată în timpul vieţii acestui om remarcabil. Nebănuind până unde se poate merge cu ideile deştepte, unii cercetători au remarcat absenţa semnelor morţii din fotografie. Mai mult decât atât, utilizând figura de stil îndeobşte folosită în asemenea ocazii, ei s-au exprimat aşa: „generalul arată ca şi cum ar dormi“. În realitate, generalul nu dormea. Pe sub pleoapele mijite, el urmărea reacţia celor de faţă şi îşi imagina ce ar zice ei în cazul morţii lui reale.

Este posibil să-i fi părut rău că nu avea să vadă propria înmormântare şi să fi hotărât să facă un fel de repetiţie. Nu este exclus ca genul ăsta de fapte să fi fost o încercare fie de a înşela moartea (am murit demult, la ce bun mă mai cauţi?), fie de a se ascunde de ea. Da, generalul nu se ascunsese de moarte în anii tinereţii, dar la bătrâneţe oamenii se schimbă…

Mai potrivită pare a fi o altă explicaţie, decurgând din relaţia veche, intimă a generalului cu moartea. Nu au fost oare toate cele întâmplate cu el un fel de joc amoros cu moartea sau – ceea ce e întru totul plauzibil – un fel de a cocheta cu ea, cum fac bătrânii? Nu putem da un răspuns precis la aceste întrebări, după cum nu putem furniza certitudini despre viaţă şi moarte în ceea ce priveşte soarta cuiva. Se poate doar constata că în cele din urmă generalul s-a întâlnit cu moartea. Când a fost nevoie, ea l-a găsit fără mari strădanii.

Reflectând la tema morţii în istoria generalului Larionov, Soloviov se străduia să înţeleagă psihologia celui în a cărui profesie disponibilitatea de a muri e cea dintâi şi principala condiţie. El încerca să se pună în pielea omului aflat înaintea unei bătălii, când acţiunile, gândurile şi amintirile lui pot fi ultimele. Te poţi obişnui cu aşa ceva? Se ştie că, în seara din ajunul unei bătălii, generalul se privea îndelung în oglinda de campanie, ca şi cum încerca să-şi întipărească în minte chipul. Răsucindu-şi uşurel mâna, părea că şi-o vede căzută în tranşeea din vecinătate. În asemnea seri, i se părea un lucru exagerat faptul că părţile corpului nu pot exista separat.

Soloviov s-a întrebat, de asemenea, dacă în împrejurările războiului e îndreptăţit ataşamentul faţă de cineva sau de ceva. Prietenia în condiţii de luptă este trăită cu acuitate, după cum la fel de puternică e şi pasiunea unora pentru război: simţi că joci ultima carte. E şi motivul pentru care oamenii le trăiesc cu maximă intensitate sau, dimpotrivă, renunţă la ele definitiv.

Generalul a ales să-şi scrie memoriile. El şi-a prelungit viaţa retrăindu-şi trecutul, cu gândul cu nu avea să apuce ziua de mâine.