Petronela Rotar

Despre ero(r)i şi morminte

Zilele astea am ajuns, fortuit, într-un mare cimitir şi am rămas perplexă. Mi-a fost limpede că un nou trend face ravagii printre monumentele funerare şi mi s-a zburlit părul pe ceafă la gîndul că aş putea să mă obosesc sub o asemenea nenorocire, că de odihnit nu poate fi vorba în asemenea circumstanţe.

Pasămite aparţinătorii, trecuţi de un fior artistico-mistic, după ce dă omul colţul liniştit, îi rădică monument de marmoră neagră, lucioasă precum ochiul dracului şi încondeiată cu chipul răposatului, scluptat, să fie ca o icoană, aşa, mamă. De s-a umplut ţintirimul de portrete scluptate în marmoră din asta, care mai şi seamănă între ele picătură, de nu ştii care e defunctul şi care e defuncta.

Săracii morţi. Ei sigur nu au avut nicio vină. Au crăpat ca tot omul şi s-au trezit monumentaţi ca neomul.

Sau poţi păţi precum Aristiţa, infidela, (tot braşoveancă de-a noastră) căreia soţul i-a ridicat monument obscen după ce o iertase o dată că a găsit-o în pat cu amantul, ofiţer din aceeaşi garnizoană, dar nu a mai putut-o ierta cînd a murit în accident de automobil cu alt bărbat. Monumentul – două picioare marmoreene larg desfăcute, cu cîte un falus la fiecare membru (sic!) a fost dărîmat prin 85, cînd un cadru de partid nu a suportat învecinarea cu luxura moartă, dar totuşi vie, a Aristiţei.

Las‘ că nici viluţele alea de termopan de acum vreo zece ani, care împînziseră cimitirele ca fungii nu erau combinaţie. Îşi făceau barosanii, să aibă şi cînd trec la ăi drepţi unde îşi hodini scheletul în condiţii de lux, nu ca fraierii, în lut şi tină. Că şi în moarte e ca şi în viaţă. Scoşii stau la penthouse, ciumpalacii la chirpici. Dacă îţi permiţi, dai o şpagă la intrarea în Rai, precum i-ai dat popii la înmormîntare, şi primeşti un loc la lojă, pe norişorul roz ciclamen, cu îngerese cu ţîţe mari şi costum lycra.

Acum, plimbîndu-mă eu îngrozită printre portretele scluptate şi diferite alte monumente impunătoare, m-a luat pe şira spinării o groază. Mi-am amintit de mormîntul kitschos dar scump al răposatului, pe care abia îl pot privi cînd merg la el, din marmură neagră cu raze, desigur, pe care au incrustat nişte versuri nepotrivite şi nereuşite din adolescenţa lui. Cumplit să îţi dormi eternitatea sub aşa ceva!

Aşa că vă spui de pe acum, cu limbă de viaţă, nu de moarte, să nu care cumva să vă-mpingă necuratul să mă zidiţi – nu treaptă ca pe Flaubert – ci sub vreo monstruoşenie din asta, împănată şi împopoţonată, că viu după voi în chip de strigoi şi vă fac să păţiţi penis captivus la drum de seară! Niciodată nu e prea devreme să anunţi răspicat că nu ai dori să dai ortul niciunui popă.

Pe mine să mă ardeţi şi să mă risipiţi. Mă risipiţi, oricum. Peste mare şi peste cîmpuri, primăvara, în cele patru zări. Să mă amestec cu polenul şi florile de măr şi cu peştii şi algele. Numai să vă asiguraţi că sunt moartă de-a binelea înainte să îmi daţi foc, rogu-vă. Că dacă nu, iar vin în chip de strigoi peste voi.

Nu-mi aduceţi popi sforăitori la cap, să vă facă de bani şi pe mine de cap. Nu vreau jelanii, plînsete şi zdroabă. Pomeni, colive şi coroane cu flori. Florile le vreau vie. Acum, cît mă pot bucura de ele. Iar la colivă am alergie mentală. Zîmbiţi-mi cînd m-oi duce, că am plîns eu destul.

(foto: piatasfatului.ro)