Sever Gulea

Doina Ruști, Manuscrisul fanariot

Editura Polirom

Atmosfera interbelică și antebelică, redescoperite cu precădere după perioada comunistă, în cărțile generației de aur a anilor 30, care au fost publicate masiv (alături de alte materiale de epocă), dar și în romanele sau lucrările de nonficțiune semnate de specialiști (cel mai popular exemplu rămâne Ioana Pârvulescu) sau chiar de trăitori ai acelor timpuri (e suficient să aruncați un ochi peste colecțiile de Jurnale/Memorii publicate de Editura Humanitas sau de Editura Polirom, adevărate documente ale epocii caroligiene sau începutului de secol XX) a făcut ca publicul larg să cultive o adevărată simpatie pentru ceea ce a fost identificat drept Bucureștiul de altădată - Bucureștiul aflat la începuturile sincronizării cu Occidentul, Bucureștiul promițător, cu reputația de Mic Paris, cu cafenelele, bulevardele și arhitectura cu aer vestic.

Prin contrast,  despre Bucureștiul de dinainte de 1800, despre spațiul românesc neunificat, marcat de influența otomană se știu mai puține în termeni de viață cotidiană. Cel mai probabil, mulți dintre noi asociem acea perioadă cu timpurile nefaste, cu decăderea, oportunismul, cu ciocoismul sintetizat de povestea lui Nicolae Filimon, cu starea aceea relativ anarhică, de feudalism târziu răscopt,   fără direcție, fără consistență și proiect național,  evocată de pozele îngălbenite din manualul de istorie din capitolul intitulat grăitor: epoca fanariotă. E greu de contestat că acea epocă a accentuat decalajele politice, sociale și ideologice dintre Balcani și Occident, dar a reduce totul la această realitate istorică înseamnă să simplifici și să exagerezi, înseamnă până la urmă să ratezi și să refuzi un farmec de necontestat al unei capitale aflate în plină ascensiune (Doina Ruști amintește, într-un interviu, că epoca fanariotă a fost perioada în care a început crearea unei infrastructuri solide în București).

Fără prea mult "lobby" făcut de personalitățile publice, mai ales prin mijloace accesibile și populare precum literatura sau filmul, spiritul acelei epoci riscă să rămână în continuare eclipsat de nostalgiile interbelice și complexele de inferioritate, în ciuda faptului că acea perioadă a avut o contribuție importantă la conturarea limbii și culturii românești de mai târziu. Iar dacă astăzi, inevitabil, regăsim, de atâtea ori și în atâtea situații cotidiene, cu exasperare, urme ale balcanismului, ale improvizației, ale oportunismului, putem măcar să privim cu mai mult interes perioada în care ele nu complexau pe nimeni și se scurgeau în fluxul existențial cât se poate de firesc. Privind mai cu atenție perioada fanariotă, s-ar putea să avem surprize plăcute, să umanizăm epoca pe care astăzi o blamăm, descoperindu-i culorile și aromele. Un asemenea exercițiu de recuperare  unic, lăudabil și impresionant reușește romanul Doinei Ruști, intitulat MANUSCRISUL FANARIOT, un roman care se petrece în Bucureștiul dominat de conducătorii cartierului grec Fanar, un roman care se centrează în jurul unei povești de dragoste pline de peripeții, între  tânărul și naivul  grec, Ioanis venit de pe tărâmuri otomane și țiganca Maiorca.

Sosit în capitala Țării Românești pentru a se face om, căci Bucureștiul ajunsese să fie cântat în inima Imperiului pentru promisiunile sale ascunse de îmbogățire, Ioanis, rebotezat de localnici Leun și prădat încă de la primii pași în spațiul românesc, își valorifică talentele, ambiția și ajunge un croitor cunoscut și căutat. Doar că prosperitatea și succesul pentru care muncește din greu nu îi aduc alinare, căci Leun rămâne marcat neputincios de damblaua sa sentimentală pentru  Maiorca, fata care poartă prospețimea tinereții și farmecul misterului unui nume exotic, dar și al unei  mame cu reputație de vrăjitoare. Leun și Maiorca sunt tineri, frumoși, îndrăgostiți, dar relația lor nu poate cunoaște un deznodământ favorabil, atâta timp cât Maiorca este proprietatea boierului Dănache Doicescu, descendent al unei familii celebre, întemeietoare de mahala, un colecționar de senzații tari și averi, vulpe bătrână iubitoare de lux, care nu aprobă căsătoria țiganilor săi decât în măsura în care soțul alege la rândul său să îi devină rob (lucru de neconceput pentru mândrul grec Leun). Situația celor doi tineri se complică și pare călăuzită spre un final tragic, pe măsură ce destinele lor se intersectează  și sunt încurcate de interesele austriecilor și rușilor staționați în București,  domniile schimbătoare,  rivalitățile și intrigile care traversează și se împletesc în  toate clasele sociale, de la robi și până la stăpânitori.

Dincolo de acest mobil narativ aventuros și plauzibil (construit exclusiv pe rigorile și mentalitatea epocii), povestea Doinei Ruști este mai degrabă un pretext pentru o cufundare deplină și seducătoare în atmosfera Bucureștiului fanariot, printr-o scriitură intens senzorială care evocă o lume atât de puțin familiară, dar atât  de cuceritoare pentru cititorul contemporan. E vorba de Bucureștiul care a stârnit apetitul pentru pariuri bogaților din Fanar, cel mai vesel loc din Balcani, un fel de amfiteatru în care nu există liniște și în care orice gest și orice vorbă au importanța lor (nu există o graniță între privat și public - toată lumea pare să ia parte la același spectacol, atât în existența individuală, cât și în cea socială). E vorba de Bucureștiul unde rufele se spală gălăgios în Dâmbovița, iar jucătorii de iasâc (zaruri) sunt mai entuziaști ca niciodată. E vorba de Bucureștiul unde răscrucile par înflorite cu ișlice multicolore, unde petrecerile țin zi și noapte, în miros de must, grătare animate de suspine, unde divanurile sunt puse direct în curte pentru sutele de ochi  aflate în căutarea de evenimente, scandaluri și lăutari. E un loc al amăgirilor, al psihologiei alunecoase, unde promisiunile nu se țin întotdeauna, aurul se îngreunează cu biluțe de plumb, cofetarii fac sugiuc din poame stricate, unde clevetirile pentru tron se țin lanț și nu sunt străine de societăți secrete, vise de grandoare și lingușiri. Bucureștiul este un spațiu al mitologiilor, al superstițiilor și al prefacerilor cameleonice imprevizibile (mai ales când vine boleșnița, adică ciuma sau roiurile de lăcuste). Este o capitală de care vă veți îndrăgosti lecturând romanul atât de bine documentat al Doinei Ruști, care resemnifică și extinde ideea de altădată, monopolizată până acum de imaginea secolului XIX și XX.

Bucurați-vă de o foarte frumoasă și originală surpriză literară, citiți un roman care recuperează onest și cuceritor o dimensiune identitară a capitalei noastre trecută cu vederea, un roman care ne amintește că măcar o dată în decursul veacurilor și Bucureștiul a fost un tărâm al făgăduinței pentru străini...