Sever Gulea

Tahar Ben Jelloun, Această orbitoare absență a luminii

Editura Art

Secolul XX, pe care istoricul Eric Hobsbawm l-a numit un secol al extremelor, a rafinat și a multiplicat tehnicile de tortură la o scară de neimaginat. Puse în slujba ideologiilor fanatice, în atâtea părți ale globului, în ani traversați de războaie și conflicte de tot felul, sistemul de represiune individuală în secolul amintit a atins cote cantitative și calitative sinistru de impresionante, fie atunci când a asigurat premisele unor morți aproape sigure, în lagăre, fie atunci când a transformat tortura în mijloc de reeducare, în instrument pedagogic pervertit de o pretinsă reconstrucție. Anularea individualității și deci uniformizarea implicită, dezlipirea amintirilor, dezarticularea identităților, animalizarea, toate  au fost încercate și implementate în diverse forme de arhitecții regimurilor totalitare, pentru a reduce la tăcere memoria colectivă, pentru a se feri de amenințarea alternativelor socio-politice considerate periculoase, pentru a plăti polițe rețetate de ideologie, pentru a ilustra potențialul de teroare, putere și autoritate în fața celor suspectați că s-ar opune de facto sau simbolic stăpânirii.

Ceea ce evocă însă Tahar Ben Jelloun în romanul  tradus și publicat de Editura Art rivalizează lejer sau chiar depășește  culmile cruzimii premeditate din Fenomenul Pitești: aici e vorba de o pedeapsă oarbă, fără finalitate precisă, fără o miză de reconstrucție, fără o reducție ideologică a umanului, pur și simplu suspendarea unor deținuți într-o stare eternă de incertitudine, o condamnare la o noapte infinită, la o lentoare subtilă în care moartea este întârziată și chinul distilat în cele mai concentrate forme. Romanul Această orbitoare absență a luminii spune povestea unor prizonieri africani, prinși după o lovitură de stat eșuată (despre rolul lor în  evenimentul în care au fost implicați la începutul anilor 70 aflăm doar fragmente sporadice pe parcursul poveștii) și întemnițați în crunta închisoare Tazmamart, unde au rămas nu mai puțin de 18 ani. O anticameră a morții sau mai bine spus un loc menit să pregătească o stare de premoarte întinsă ad infinitum pentru rezidenții ei, un spațiu în care timpul se scurge în părticele de sânge și piele, un adevărat mormânt întunecat în care prizonierii sunt ținuți la limita supraviețuirii: îngropați de vii, într-o înghesuială greu de imaginat, într-un întuneric de nepătruns, cu două găuri (una pentru aerisire și alta pentru nevoi fiziologice), păziți cu strășnicie, în așteptarea unui deznodământ necunoscut.

Strategia torționarilor mizează nu doar pe clasica înregimentare și anulare a individualității (prizonierii sunt identificați exclusiv după un număr și sunt tratați la fel de către gardieni), nu doar pe ștergerea identității și pe sălbăticirea prin privarea satisfacției nevoilor fundamentale (care să te aducă în stadiul de a face și crimă de om pentru o felie de pâine), nu doar pe încercarea de răpire a sănătății fizice și a integrității mentale, ci chiar prin tentativa de a sustrage până și elementarele experiențe senzoriale: prizonierii sunt obligați să trăiască o noapte infinită, departe de orice rază de soare, experimentând această orbitoare absență a luminii, mediul prielnic pentru a putea resimți toate durerile trupului și a primi vizita scorpionilor ațâțați de gardieni. Purtând pe umeri o  pedeapsă absurd de disproporționată  (generalii care au pus la cale atentatul au fost omorâți rapid, în vreme ce executanții au primit condamnarea la o ieșire din existență cu supraviețuire biologică), prizonierii caută, chiar și în acest iad senzorial și identitar, în care noaptea nu mai poate fi deosebită de zi, în care moartea pare o izbăvire inaccesibilă, să supraviețuiască într-o formă conservată, mutilată și înspăimântătoare, atâta timp cât singura șansă pentru ei rămâne un soi de criogenie spirituală.

Prin vocea protagonistului care narează supliciul îndurat, aflăm despre ucenicia celor întemnițați de a se dezvăța de viață, de a abandona memoria și trupul, de a se reinventa în atmosfera epocii de piatră în care au fost plasați. Într-un asemenea context, delirul nebunilor devine un mod de izolare și îndepărtare util, dar cei îngropați descoperă și la Tazmamart necesarul diviziunii muncii, o diviziune ciudată, menită să  reconstituie fragmentar  elementele umane recognoscibile - percepția trecerii timpului, aspirația spirituală, evitarea pericolului etc. Ghabri le recită celorlalți din Coran, Karim este cronicarul timpului, Wakrine e specialistul în evitarea scorpionilor, iar naratorul este singura sursă de povești adaptate pentru colegii de suferință (lipsa poveștilor, a evadării, a fărâmelor pentru imaginațiile înfometate se poate dovedi fatală).

La Tazmamart frigul pare o bormașină care dă găuri în piele, pâinea se simte ca un cauciuc de mașină, gangrena, nebunia, gândacii stau la pândă și îi înhață pe prizonieri unul câte unul. Atât de înspăimântător devine totul, încât până și gardienii care îi păzesc pe nefericiți ajung să se sperie de ei, să îi suspecteze că ar face pact cu diavolii, cu duhurile pentru a supraviețui o perioadă atât de lungă de timp. După 18 ani de nonexistență, de epurare identitară, la fel  de neprevăzut pe cât au fost închiși, prizonierii care au supraviețuit la începutul anilor 90 sunt eliberați, iar închisoarea e dărâmată. Absurdul dă o ultimă lovitură: după ce le-a răpit aproape 20 de ani de viață, autoritatea îi eliberează și neagă, prin mușamalizare, întreaga lor experiență de recluziune. Ce îi rămâne să spere unei mingi de oase care nu se poate obișnui cu dormitul în pat, care nu și-a mai văzut propriul chip într-o oglindă timp de două decade? Vă rămâne să descoperiți, citind acest roman cutremurător despre felul în care existența poate căpăta reliefuri discontinue, greu de imaginat, un roman despre felul în care experiențele limită pot conduce spre o libertate monstruos de necuprinzătoare.