Sever Gulea

Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare

Editura Polirom

Haruki Murakami rămâne până la urmă unul dintre cei mai populari autori de origine niponă, între toate generațiile de cititori, iar volumele sale au fost reeditate succesiv inclusiv în România. Ca de fiecare dată, un autor de notorietatea lui Murakami a exercitat asupra mea acel amestec de intimidare, rezervă și curiozitate pe alocuri, care m-a ținut însă la depărtare de prozele sale... la vest de raftul librăriei și la sud de propria-mi bibliotecă, unde îmi rezervasem totuși un volum semnat de autorul nipon,  pentru un amânat la un moment dat, pentru orice eventualitate.

Selectând câteva repere de pe coperta a patra: proprietar de bar, poveste de dragoste de tinerețe, am anticipat o cronică nostalgică, pe undeva donjuanescă, poate chiar cu accente noir-tragice, despre iubiri nedesăvârșite, evocări dulci-amare, dublate cinematografic de un soundtrack imaginar al cadrului narativ și de aromele din pahare - o rețetă chiar dacă nu foarte originală, totuși fermecătoare. Narațiunea lui Murakami integrează ceva din această rețetă, deși nu se suprapune cu totul pe ea - în fond, vorbim de un roman semnat de un japonez, din care nu are cum să lipsească o enigmă relațională nu foarte ușor de descifrat.

Este povestea lui Hajime, un iubitor de pisici, muzică și arte, un personaj ajuns la vârsta maturității, o maturitate prosperă social, intelectual și personal: căsătorit, cu doi copii, integrat într-o atmosferă socială selectă, proprietar a două baruri din Tokyo. Hajime este genul de personaj intelectual, singuratic, care se deschide greu,  care, fără să fie  un mizantrop, reține acel aer reflexiv și greu de impresionat. Prima parte a volumului este de fapt o rememorare a evoluției lui Hajime, din copilărie și până la momentul prezentului narativ, o rememorare care e centrată mai ales pe experiențele relaționale, pe legăturile esențiale, cu caracter inițiatic dintre protagonist și sexul opus.

Femeile evocate în cronica lui Hajime prilejuiesc personajului principal experiențe inițiatice: Shimamoto, pe care o cunoaște încă din școala primară, este figura calmă și fragilă care aduce cu sine o experiență greu de egalat, un amestec de prietenie și inocență, eliberat de sexualitate, de conflictul minte-corp pe care Hajime îl va trăi ulterior. Shimamoto este cea care îi inspiră pasiunea lui Hajime pentru muzica clasică, este cea care deschide practic universul emoțional al protagonistului, dar care dispare la fel de simplu și de fulgerător din viața sa, din rațiuni strict... geografice. Dincolo de acest moment  al amorului paradisiac, neîncărcat de contraste și nevoi contradictorii, odată cu adolescența, Hajime va descoperi cele două coordonate nu neapărat congruente ale interacțiunii cu sexul opus - cea fizică și psihică.

Astfel, Hajime va trăi atracția călduță, fără potrivire spirituală cu Izumi, o atracție presată și de hormonii vârstei,  conexiunea fizică nebună cu partidele inepuizabile de sex,  fără niciun cuvânt alături de verişoara lui, Izumi, și, mai târziu, relația matură, constrânsă de limite și trecut, cu soția sa, Yukiko, relația liniștitoare care îl calmează, după o tinerețe trăită relativ zbuciumat și în derivă. Doar că, la vârsta succesului și a prosperității, când totul pare să fie stabil și ireversibil (într-atât de mult, încât protagonistul se simte oarecum înstrăinat de existența sa densă în reușite), Hajime se reîntâlnește, întâmplător, după ani de zile,  chiar în barul său, cu Shimamoto, ca în celebrul film Casablanca.

Relația dintre ei rămâne misterioasa până la final: personajele preferă să se întâlnească ocazional, să nu premediteze nimic și, marcați încă de experiența plenară a copilăriei, trăiesc tensiunea dintre conservarea fanteziei trecutului și a actualizării mature și depline a interacțiunii amoroase adulte. Dezvăluind similitudini, pe alocuri cu aerul enigmatic din  filmul Lost in Translation al Sofiei Coppola, al căutătorilor care cred și nu cred în același timp în partenerul pe care îl întâlnesc,  care le poate întări certitudinile intuitive, dar care pretinde asumarea dinamitării unui confort dulceag-amar preexistent, povestea de dragoste din romanul lui Murakami se învârte, neîntâmplător, în jurul piesei lui Nat King Cole, South of the border.

Protagonistul se întreabă, la vârsta copilăriei,  când ascultă prima oară acest cântec, ce se află oare la sud de graniță (acest "dincolo de" căpătând, pe undeva, reliefuri mitologice, pline de potențial) și află cu dezamăgire că este vorba doar de o destinație geografică oarecare... Mexicul. Tot așa, în aventura sa cu Shimamoto, Hajime și iubita din copilărie par să cocheteze cu ideea de a depăși limitele, de a se întreba ce s-ar putea afla dincolo de întâlnirile lor ocazionale și imprevizibile, într-un posibil angajament total...   doar că dincolo de această fantezie a lor riscul cel mai mare pentru protagoniști este acela de a descoperi pur și simplu actualitatea unui alt semen marcat de o viață care le e este străină.