Flavius Ardelean

Scârba sfântului cu sfoară roșie,
fiind prolegomena la
Tratat de rezistența materialelor,
despre nașterea, viața și moartea sfântului Taush,
adică
aventurile sale din Gaisterștat până în Mandragora; ce a făcut, ce a zis, ce a văzut și ce a simțit între Lume și ne'Lume,
istorisite de scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase
și
culese de Flavius Ardelean

(Miasma #1)

Capitolul al doilea,

în care aflăm despre copilăria lui Taush pe când dispare din Lume de trei ori,
întorcându-se mereu tot mai înțelept, dar și tot mai trist;
Tausch își toarce șnurul

Acum că ți-am povestit toate întâmplările minunate de la nașterea lui Taush, să nu care cumva să crezi că minunile s-au terminat acolo; nu, căci, la puțin timp după ce a împlinit Taush al nostru trei ani, care până atunci fusese însoțit, după cum spuneam, în gângurelile sale (căci Taush a început târziu de tot să vorbească) de gângănii și de fantomele Sfatului Bătrânilor, și de acea liniște și nemișcare stranie, ca și cum ceva nerostit și nemișcat intra în Gaisterștat în vizită tainică la Taush – așa, deci după cum ziceam, care până atunci petrecu așa trei ani, deveni apoi tare singuratic și hotăra uneori să dispară, ascunzându-se prin te miri ce locuri din casă.

Ce faci? Caști? Să nu mi te ia somnul cât istorisesc, că neam din neamul nostru n-a tolerat așa ceva! Dormim și mâncăm la popas, am zis, altfel cobori și o iei la pas către Alrauna. Să știi tu, bunicul meu zicea deseori o vorbă: Băiete, dacă e ceva ce am învățat despre om în 87 de ani, zicea, e că omul mănâncă, bea și doarme prea mult. Să nu fii ca omul! Și iată că nu sunt ca omul.

Acum ascultă: Și cum tot dispărea Taush când ți-era lumea mai dragă, o auzeai pe mamă-sa plângând că, vai, unde-i copilașul meu, dați-mi copilașul înapoi! Apoi îl găsea pe sub vreo scară, în butoiul cu făină, la răcoarea pivniței, printre porumbei în pod, ba uneori ședea pe brânză în cămară tăcut și nemișcat, așa cum numai el în vecie a putut sta, și mamă-sa putea deschide cămara întinzând mâna și băgând chiar și capul după cele trebuincioase de zeci și poate sute de ori în acea zi fără să-l vadă. Până ce băiatul clipea și biata femeie trăgea o sperietură vecină cu moartea și din plâns de jale se făcea plâns de haz. Cu timpul nu mai plânse și se împăcă femeia și cu gândul că așa e micul ei Taush, așa cum se împacă omul cu orice gând, fie bun, fie rău. Iar pe astea toate le știu de la mamă-mea care în acele vremuri era ca o soră pentru mamă-sa lui Taush.

Dar, într-o zi, gluma păru să se fi îngroșat prea tare, ca mierea zaharisită și întărită, bună, dar parcă-i prea bună să mai fie bună. Taush nu ieși din ascunzătoare când se lăsă noaptea peste Gaisterștat și nu ieși la lumină nici când se iviră zorii, și tot așa o zi, apoi încă una, și încă una, până ce se împlini săptămâna în casa pustie și mare tristețe era. Unii vorbeau și spuneau că mamă-sa a înnebunit și a pus ea singură capăt minunilor micului Taush cu mâinile sale (căci pe atunci nu se știa dacă puterile lui Taush sunt de la Lume ori de la ne'Lume); alții că nu se poate, că femeia își iubea plodul și că, mai degrabă, copilul s-a pitit atât de bine că nu s-a mai găsit nici el pe sine; ba alții spuneau că vreun animal o fi intrat în casă pe ușa uitată deschisă și l-o fi înhățat; unii că cineva l-a furat să-l vândă bâlciului (Veniți să vedeți copilul făcător de minuni!); ba unii că l-ar fi luat duhurile Sfatului; ba alții că ar fi dispărut și gata, ce e de înțeles aici? întrebau. Ca în orice făcea micul Taush: de neînțeles pentru mintea omului. De ar fi întrebat gângăniile, poate ar fi aflat, dar cine să poată întreba gângăniile? Taush era doar unul.

S-a întors, mă-ntrebi? S-a întors, că de nu, nu aș avea ce să-ți istorisesc cinci zile și ce să visezi patru nopți, nu-i așa? S-a întors după o săptămână, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, și mamă-sa l-a găsit în curte jucându-se cuminte cu o mâță din vecini. L-a strâns în brațe, a plâns – bucurie mare! A vrut chiar să întindă masă pentru rude și vecini, dar când s-a uitat femeia mai cu luare aminte la odrasla ei, căzu pe gânduri și tot încruntată stătu trei zile și tot nedormită trei nopți, pentru că, i-ar fi spus ea mamei mele, femeia își cunoaște copilul, nu-i așa?, iar micul Taush nu mai era la fel. Ceva se întâmplase cu el, ochii lui parcă mai adânciți în cap, privirea lui parcă mai înțeleaptă, ca și cum, dacă până atunci Taush ar fi părut că citește rânduri ascunse în aerul din jur, deslușind în liniștea capului său Lumea, buchie cu buchie, acum părea că citește printre acele rânduri, și că ce era acolo, ascuns în spatele celor ascunse în spatele lumii, era chinuitor și rece pentru el. Dar Taush tăcea și nimeni nu află vreodată unde dispăruse preț de o întreagă săptămână.

Dar bănuiala femeii cum că micul ei Taush s-ar fi întors mai înțelept, dar și mai abătut, de acolo din sălbăticie, sau din spatele Lumii, sau de unde s-o fi întors, se adeveri când observă noi întâmplări stranii în jurul său. Când se puneau la masă, brânza învechită părea să se împrospăteze din senin; când venea Taush cu pita din cămară, din uscată și tare cum o știa mamă-sa, o aducea proaspătă și moale; când ieșea micul Taush din pivniță, vinul ce-l știau trecut era din nou ca proaspăt stors din strugure; și tot așa, și tot așa. Dar, după ce pricepu femeia ce se întâmpla, nu se mai necăji și se bucură de darurile băiatului ei, iar pe cei care aflaseră, c-așa-i în Lume, oamenii vorbesc, chiar îi primea în casă să-și așeze bucatele și băuturile pe lângă copil, în timp ce acesta se juca nepăsător cu vreun lemn scobit în forme ce numai în mintea lui înviau și nășteau basme.

Dar n-au fost doar trei minuni la naștere, ci și trei plecări ale micului Taush, așa că stai cuminte și ascultă. Și nu te mai îngriji tu de ce-i sub coviltir, că abia dacă-i treaba mea, dapăi a ta! Ascultă: Trecură vreo doi ani de când micul Taush dispăruse o săptămână întreagă și, în tot timpul acesta, nu mai plecă nicăieri și nu se mai piti defel, nici măcar pentru o clipă cât un clipit. Dar, într-o zi, mamă-sa din nou nu putu da de el în casă și iar vărsă lacrimi toată ziua, și așa și-a doua, și așa și-a treia și trecu și săptămâna și iată că se făcură două săptămâni, până când micul Taush intră pe poartă ca și cum nimic nu se-ntâmplase și merse să îmbuce ceva în cămară din bucatele mereu proaspete din mâinile sale. Când ieși din casă, femeia îi văzu ochii și îi citi înțelepciunea și durerea din ei; înțelese și tăcu. Ȋl sărută pe frunte și-l lăsă în plata lui prin curte și pe străzi, așteptând, știind.

Și iată că nu trecu o zi și primul semn de pe urma plecării se arătă limpede ca apa de izvor. Ȋn fața casei lor, hărmălaie mare, iar când ieși Taush să caște ochii, văzu lungit un cal cu două picioare frânte, văitându-se pe limba lui în fața stăpânului său ce tocmai se pregătea, cu lacrimi în ochi, să-i dea cu toporul în fruntea lată, să-și scape scumpul cal de chinuri crunte. Taush îndată începu să fluiere ștrengărește și să fugă în stradă. Omul se opri și lăsă toporul jos. Copilul începu să-și frământe degetele într-un anume fel și să fluiere o anume melodie a sa și, aplecat peste picioarele frânte ale animalului, munci în gândul său, lucrându-și simțurile. Câteva clipe mai târziu, calul bătu aerul cu a sa coamă și, smucindu-se de două, trei ori, se ridică și se arătă stăpânului său cu oasele oblojite, mândru și puternic. Mulțimea amuți și nu puțini fură cei care se lăsară în genunchi în fața băiatului de cinci ani, a micului Taush, care, iată, plecase a doua oară și se întoarse – de unde, nimeni nu știa – cu noi puteri demne de sfinții pustietăților. Dar lui Taush nici că-i prea păsa de uimirea și admirația celor din jur și se întoarse în ograda părinților săi la joacă și la leneveală în umbră.

Dar vorba? Vorba nu stă, ci umblă, și astfel poposi în fiecare curte și în fiecare casă și nu era bărbat, femeie sau copil în Gaisterștat să nu fi aflat de noua minune a lui Taush. Și începură care cum putu, cu ce avu prin ogradă, sa meargă la Taush să-i îngrijească puiul, câinele sau vaca; îl mai chemau să vadă nașteri de mânji ori de viței, așa, doar stai acolo, maică, ziceau bătrânele, să stai aproape de te cere iapa ori vaca. Și micul Taush stătea și din acea zi și până plecă de acasă (da, plecă, dar nu mă zori, că orice tâlc își are rânduiala) nici un animal nu se mai bolândi și era mare belșug în carne și în lapte și în ouă și în blănuri în Gaisterștat. Dar, de-i convenea au ba micului Taush că el se îngrijea de animalele omului și omul curma viața animalului zdravăn, acum nu avem de unde ști. Aș fi încredințat să spun că ba, dar ce să-i faci, așa e omul, nechibzuit. Dar ce știu eu? Eu nu-s decât un biet schelet, istorisind povești în ăsta soare de iarnă. Acoperă-ți capul, să nu mi te smintești și să mori, că nu așa ne-a fost înțelegerea.

Acum, dacă îți povestesc și cea de-a treia plecare a lui Taush, vei zice negreșit că sunt un mincinos – trei minuni la naștere, trei plecări, ce va să urmeze? Trei vieți? Chiar trei vieți, dar celelalte două nu-s pentru aici și acum, ci pentru alte povești din alte locuri și alte timpuri. Ascultă: Abia ce împlinise Taush al nostru șapte ani, dar de vorbit tot nu vorbea. Vreau să zic, cu omul, căci cu lighioana și fiara vorbea cât era ziua de lungă și noaptea de adâncă. Și cum împlinise el șapte ani, tată-său și mamă-sa porniră să-l treacă în catastifele școlii de pe lângă biserică, să învețe și el carte, deși, în taină, mamă-sa știa că micul Taush era deja, la cei șapte anișori ai săi, mai înțelept decât toți învățătorii și preoții din Gaisterștat la un loc.

Când s-au întors acasă, ia-l de unde nu-i. Taush dispăruse din nou, a treia oară. Mamă-sa nu vărsă nici o lacrimă în prima zi, nici într-a doua, nici când se împlini săptămâna, căci, nu ți-am zis eu?, omul se învață cu orice. Trecu și a doua săptămână fără lacrimi, dar cu plăcinte mereu calde pentru când avea să se întoarcă băiatul de unde era. Dar când intrară în cea de-a treia săptămână, se puse femeia pe bocit și plânse într-un ceas cât pentru cele două săptămâni neplânse la un loc. Plânse toată săptămâna și în a patra, văzând că nu se întoarce, tată-său bătu șase scânduri în cuie, făcându-i micului Taush un sicriu și-l puse la păstrare până când cineva avea să-i găsească băiatul printr-o râpă ori pe sub vreun pod. Dar iată că nu-și găsi coșciugul nici o folosință, că Taush intră din nou în curte ca și cum nu lipsi nici o clipă, și cred că și acum o fi pe undeva sicriul ăla strângând praf, nu cenușă. Se veseli casa la văzul lui și se bucură tot Gaisterștatul că li se întoarse micul lor sfânt.

Dar înțelepciunea și melancolia din ochii băiatului fură greu, tare greu de suportat pentru mamă-sa care, câteva zile la rând, nici nu putu să-și privească odrasla în ochi, când îi săruta fruntea, ori când îl ținea strâns în brațe. Sunt sigur că vrei să afli ce minune a mai adus cu el micul Taush din peregrinările sale solitare, așa că n-am să te frig prea mult în așteptare. Mamă-sa îl văzu mai întâi și mai întâi făcând-o, pe când ședea pe scările casei odihnindu-și picioarele, brațele și spinarea, gândindu-se la Taush și la bărbatul ei și la toate ce au fost și la toate ce aveau să fie, când văzu o gânganie dolofană așezându-se din zbor pe umărul micului Maron și pipăindu-i cu antenele urechea dreaptă. Taush se opri din joaca lui de copil și femeia îi văzu din nou ochii cei adânci ca apele și înțelepți ca cerul. Băiatul se ridică și porni prin poartă să iasă în stradă și de acolo o luă prin gangurile întortocheate ale Gaisterștatului. Femeia îndată se ridică și îl urmă de teamă să nu-i mai plece copilul, că lacrimi de vărsat parcă nu prea mai avea. Dar Taush nu ieși din cetate, ci se opri în fața casei brutarului Bruit, cel cu trei fiice și trei fii, intră în casă fără să bată la ușă și urcă în camera mare a stăpânului. Mamă-sa grăbi pasul după el, intrând și ea în casă și cerându-și scuze în stânga și în dreapta celor adunați în camere și în holuri, făgăduind să își scoată băiatul grabnic din casa străinilor. Dar când ajunse sus îl găsi pe micul Taush lângă patul brutarului, acesta, albit tot și înfrigurat, era înfășurat în pături ca de păstrare, cu toate umorile în balanță, pe moarte, așadar.

Femeia se rușină și trase de Taush, întrebându-l ce crede că face la un bolnav în casă, să-i tulbure liniștea de dinaintea liniștii. Taush nu răspunse, știm deja, că nu grăia încă, nici la cei șapte ani ai săi, ci doar își dezbrăcă cămașa și începu să caute cu degetele-n buric. Familia muribundului îl privea uimită și înspăimântată, femeia se rușină și mai tare, dar, până să zică sau să facă cineva ceva, Taush începu să tragă de un fir roșu din buric, scoțând cam un metru de ața groasă și udă, înfășurându-l în jurul pumnului său, apoi retezând firul și împingând capătul rămas la loc în buric. Mamă-sa își duse mâinile la gură de mirare și oamenii începură toți a șușoti că trebuie, da, acest băiat trebuie să fie, nu-i așa?, micul Taush, sfânt al Gaisterștatului.

Desfășură Taush firul și-l înfășură în jurul încheieturii mâinii drepte a brutarului. Ȋși îmbrăcă apoi cămașa și ieși din casă de mână cu mamă-sa. De ce a făcut-o, mă întrebi? Ei, multă lume s-a întrebat la fel în zilele ce au urmat morții brutarului și mulți și-au bătut capul cu asta. Eu știu și îți pot spune de vrei, căci o știu chiar de la el, când, mult mai târziu, în pustiu, mi-a spus ca din senin, că mai de preț decât să vindeci e să orânduiești cum pleacă omul dincolo. Iar oamenii din Gaisterștat au început a bănui că asta face micul Taush, și trebuia să fie bine, căci ce rău a făcut vreodată micul sfânt în cetatea Gaisterștatului? Așa că, de-ndată ce cădea omul la pat, mângâiat prin toate mădularele de simțământul morții, lumea trimitea după Taush, iar cel mai ades îl găseau deja pe drum spre ei cu vreun fluture în palmă ori vreo muscă pe buze. Ajungea, se despuia și-și torcea firul roșu din buric, pecete la mâna dreaptă, să știe orice duh la orice vamă că micul Taush, marele sfânt, i-a mângâiat ultimele ceasuri.