George Chiriac

 

încep să strîng rufele

vagabonzii oraşului se leagănă în metrouri şi cîntă

ei sunt ca o colonie de termite

mi-e frică şi eu am o familie

şi pe unchiul gustav care alungă cu vătraiul

ratonii veniţi să se îndoape cu zmeură

şi pe mătuşa elizabeth cu blanăă de hermelină

care bîntuie oraşul în căutare

unui loc călduţ aş vrea să ştiu în

cîte moduri te poţi ascunde de moarte

e ca un fel de „am curaj”

apoi cobori la subsol cu

un cuţit în mînă căutînd inamicul

iată-mă mort de frică în

această cabină telefonică

ca într-o casă plină cu

tablourile lui victor brauner gîndeşte-te puţin

disperarea e ca o sîrmă plină cu rufe învechite

praful arată dorinţa de moarte

moartea arată cu degetul spre mine aici

pereţii de sticlă se pot

lipi unii de alţii ca o familie se pot multiplica din instinct

oamenii zic alo alo alo înjură apoi închid

mi-aduc aminte cum hrăneai corbii cu nuci

şi ei se băteau prin

zăpadă într-o dulce luptă de supravieţuire

în cabina telefonică un corb mă învaţă să formez numărul

apoi iese prin sticlă

ca şi cum nu ar fi fost acolo

-- din s-a zis cu noi, Casa de Pariuri Literare, 2012

 

(selecţionerul lunii iunie 2015 la

TIUKpoemul săptămînii

este Mircea Pricăjan)