Alexandru Vakulovski

Soldaţi români în Afganistan

“Am văzut numai cizme, picioare, ficate, mâini, trupuri, diferite părţi a corpurilor aruncate peste tot. Aveau deja un miros îngrozitor”

(Interviu cu Serghei Bejenaru - născut în comuna Antoneşti, judeţul Tighina, pe data de 9 octombrie 1967. A lucrat în brigadă de construcţie şi în brigadă de irigaţie. Şi-a făcut serviciul militar în Afganistan în perioada mai 1987 – 1988)

 

Serghei Bejenaru: În Afganistan am ajuns în ‘86, jumătate de an am fost aici în Uniune la pregătire militară în Aşhabad, în Turcmenia. Acolo ne-au pregătit, aşa cum se spune… Ne-au pregătit pentru Afganistan şi fizic şi moral, ştii, toate astea…

Alexandru Vakulovski: Cum v-au pregătit moral?

S. B.: Să nu ne temem şi altele, iar fizic ne-am pregătit prin munţi. Era un munte abrupt, aproape vreun kilometru şi noi trebuia în fiecare dimineaţă să urcăm şi să coborâm pe el. Odată, tot pe muntele ăsta, ne-am căţărat toţi sus şi ne-am oprit acolo, ne-am dat după o stâncă şi sergentul ăsta, Razambliuk, el era comandirul grupei, era adjunctul comandirului plutonului şi preluase comanda şi ne comanda pe noi: sus, jos, sus, jos… Noi ne ascunsesem după o stâncă şi el striga să ne dăm jos, dar noi rămâneam acolo. Apoi am coborât jos că venise sergentul Salabaev, este el undeva acolo într-o fotografie, pentru că aţi încălcat legea hai la paralele, la bară. Aşa că a mai trebuit câteva ceasuri să plătim pentru gluma noastră. Aici în U.R.S.S. ne-au pregătit şi fizic şi toate-celea. Apoi, după jumate de an, spre primăvară, ne-au zis: băieţi, vom merge în Afganistan.

A. V.: Înainte nu v-au zis clar?

S. B.: Nu prea. Ne-au zis că poate vom merge, dar nu chiar sigur. Ne-au trimis pe părţi.

A. V.: Nu se opunea nimeni să meargă?

S. B.: Ei, care şi mai de care, care vroia, care nu vroia, ne-au trimis pe 7 mai ‘87. Am ajuns în Afganistan pe 8 mai. Chiar la 9 mai venise în concert Alexandr Rozembaum, a cântat la chitară cântece despre Afganistan, cântece diferite, frumos. O săptămână şi ceva am fost la poligon, apoi, pe 28 mai, ne-au trimis în operaţii de astea, cum li se spune, acţiuni militare, şi chiar pe data de 29 am fost şi rănit. Pe munte sus era un pluton de aruncători de mine şi acolo taman mergea un schimb de focuri, aruncau minele peste munte. Tocmai li se terminase minele şi de sus locţiitorul politic al companiei a transmis pe staţie radio că toţi operatorii, eu eram operator-ochitor, să luăm câte mine putem şi să le ducem la ei sus pe munte acolo la plutonul de aruncători de mine. Când am ajuns acolo, deasupra taman a şuierat un obuz şi băieţii au reuşit să se trântească jos, iar eu am căzut într-un genunchi, n-am reuşit să mă întind la pământ, obuzul căzuse undeva în spatele nostru la 10, 15 metri, sigur nu ştiu, dar, aşa cum stăteam cu capul întors, o schijă mi-a intrat în umăr şi una aici, în cap. Şi apoi locţiitorul politic al companiei întreabă: pe nimeni nu l-a atins? Şi eu spun: pe mine m-a atins. Şi băieţii au vrut să-mi scoată panama de pe cap, dar eu dam înapoi, era o schijă ca un cui de 5, doar că avea şi aripi, ele îs câte 3-4 mii într-un obuz. De jos momentan au întrebat ce e sus la noi şi transmionistul spune: u nas sotovâi ranenâi (de-al dutălea). Ei, sotovîi înseamnă că nu e aşa de rău, dvuhsotovâi (de-al douăsutălea) îi grav rănit, iar trehsotovâi (de-al treisutălea) e acela care e deja tun. Este şi un film despre Afganistan care se numeşte Gruz 300, de la cadavrele astea. Doi băieţi au venit cu mine să mă ajute să cobor, îmi acordase deja primul ajutor, eu am vrut să merg singur, doar că după câţiva paşi trebuia să mă opresc, că ameţeam şi nu mai vedeam. Mecanicul meu era uzbec, când m-a văzut s-a speriat: frăţioare, ce-i cu tine? A pornit BMP- ăşca să mă ducă la punctul militar, trebuia să înconjurăm, pe după munte, că trebuiau să vină nişte ciurbeni de ăştia să facă percheziţii. Noi eram desantnici, dar mergeam cu BMP-urile, că maşinile noastre speciale pentru desantnici nu s-au justificat că nu împuşcă aşa de repede. BMP-ştile şi s-au afirmat mai bine. De la punctul medical spre spitalul militar mergeam împreună două BMP-şti, una era sanitară şi un KAMAZ, care mergea în brigadă să aducă producţie. Când să ajungem în brigadă KAMAZ-ul a nimerit pe mine, şi şoferul a fost contuzionat. După vreo lună când a venit locţiitorul politic şi mă întreabă: înapoi mergi? Păi cum să nu merg? Merg înapoi! Cică: mâine la ora cinci ai să-ţi primeşti automatul şi mergem înapoi. Şi eu i-am spus că automatul meu e la maşină. Cum la maşină? Dacă nu-l găsim ai să mergi la tribunal. Doar automatul nu se lasă. Din fericire am găsit automatul aşa cum îl lăsasem.

A. V.: Ţi-a mai rămas ceva de la rana aia?

S. B.: Da. Schija şi acum e în umăr. Pe aceea din cap mi-au scos-o, locţiitorul politic al companiei mi-a scos-o chiar atunci. Mi-au zis că îmi vor scoate-o aici în U.R.S.S. pe asta din umăr. Am fost la spital şi în Moscova şi mi-au spus că e o operaţie grea, că pot rămâne calic, că dacă mă va supăra mai tare să vin să-mi facă totuşi operaţie. Acum, să merg până la Moscova?

A. V.: Simţi schija în tine, te deranjează?

S. B.: Când mă forţez, când fac ceva fizic. Când merg la moară… Când nu fac nimic – nu mă deranjează.

A. V.: Ce operaţii militare aţi mai avut?

S. B.: Operaţii am avut noi multe, că ne duceam câte o lună-două, am stat o dată într-un loc trei luni. Veneau cu helicopterele şi ne aduceau de mâncare. Atunci ăştia care rămăsese în brigadă credeau că n-o să mai venim. Când veneam înapoi ne-au minat drumul aşa de bine că undeva aşa, la un metru, doi, era pusă o mină. Aşa că mergeau geniştii înainte cu câinii, că minele erau din astea italienci, din masă plastică, aşa că doar câinii le pot găsi, dacă îs învăţaţi bine. Aveam doi câini. Unul pe o parte a drumului, altul pe alta. Mergeau cam vreo doi metri şi se aşezau. Însemna că acolo era o mină. Alături era un râu, am uitat cum se numea, noi acolo aruncam câte două-trei grenade şi prindeam, scoteam peşte, făceam supă, prăjeam, făceam peşte afumat. Odată dimineaţa, când băieţii se duceau să mănânce, pe la şapte dimineaţa, s-a auzit un fluierat de sus, hop, a căzut un obuz, au căzut trei obuze, nu ne-a nimerit nici unul. Ne-au întrebat de unde s-a împuşcat. Se împuşcase din partea cealaltă de râpa, râul ăla. Am tras un foc în locul ăla şi acolo au bătut toate astea… Cred că din kişlakul cela nu s-a mai înţeles nimic. Pe urmă am mai avut alte probleme. Trebuia să mergem la graniţă cu Pakistan, trebuia să intrăm într-un defileu şi noi n-am intrat în defileul ăla în care trebuia, am intrat alături. Dacă intram acolo unde trebuia nu mai ieşeam de acolo. Şi aşa ne-au întâmpinat binişor cu diferite aruncătoare de mine, diferite D.Ş.K.-uri (mitraliere) de astea de-ale lor. Aşa de pe munte cum bătea D.Ş.K.-ua la ăsta la 39, 39 se considera cea mai bună maşină, a înclinat puşca, a împuşcat câteva obuze şi a înclinat puşca. După aceia primesc comandă: 33, hai împuşcă, a, nu, nu am primit comandă, a venit chiar tehnicianul companiei, a venit de la maşina ceea, a alergat, din urma lui împuşcau, şi taman la mine ţeava era îndreptată, direct acolo. Undeva la vreo sută de obuze s-au dus în direcţia ceea de unde împuşcau. Mai târziu de acolo nu au mai împuşcat, împuşcau din partea dreaptă, şi mai era încă un loc, acolo au împuşcat mai multe şi al meu a împuşcat, din BMP-şcă am împuşcat eu, şi din celelalte, şi nici de acolo nu au împuşcat mai târziu. Am înconjurat oleacă de munte şi am ieşit înapoi. Şi acolo a fost straşnic de greu. Să fost să intrat în defileul cel de alături, ei taman acolo şi ne-au aşteptat, că serviciul de cercetare cum se vede lucrează şi la dânşii bine.

A. V.: Au murit mulţi ostaşi sovietici acolo?

S. B.: Au picat, mai ales din alte companii. De la noi mai puţini.

A. V.: Ai văzut cum cineva din prietenii, colegii tăi au murit?

S. B.: Cât am fost în Afganistan… În faţa mea unul, a călcat pe mină, i-a rupt un picior. El se ducea să se pişe, cum se zice mai ţărăneşte. I-a zburat piciorul mai sus de genunchi. El şi-a pus automatul în piept şi a vrut să se împuşte. Noi i-am luat automatul, dar el a început: băieţi, daţi-mi automatul, încolo-încoace, nu vreau să trăiesc fără picior. I-au făcut pansament, garou şi toate astea şi a scăpat.

Unul trebuia să plece acasă peste vreo lună-două, şi tot la operaţii de astea la Taman, Tamansk, nu mai ţin minte denumirea bine, dar acela a căzut pe prostia lui, că la o portiţă alături de noi cam mulţi treceau. Şi el, ca să nu se mai meargă atâta pe acolo, a pus o F1, o grenadă, dacă va mai merge cineva pe acolo să explodeze. După ce a pus grenada nimeni nu a mai trecut pe acolo, se vede că au lucrat informatorii lor, cine ştie ce şi cum. Peste o zi primim comanda să plecăm de acolo, că stătusem vreo săptămână şi ceva. Trebuia să vină o caravană cu armament şi noi o aşteptam, dar ni s-a spus să plecăm în altă parte, pe unde va trece de fapt caravana, că îşi schimbase drumul. Noi ne grăbeam să plecăm, şi ăsta, Tuncev îl chema, a tras poarta unde lăsase grenada şi l-a ciuruit tot. Cu încetişorul îţi mai aduci aminte…

A. V.: La voi a fost dedovşină?

S. B.: La noi n-a fost dedovşină. Iată în infanterie, se zice că era. În infanterie veteranii îi puneau pe ăştia, pe bibani, să le spele hainele, ciorapii. Odată un băiat care venise după lupte şi veteranu’ îi dăduse automatul să-l cureţe, l-a ciuruit tot pe veteran, l-a trimis… Apoi pe doi băieţi, ba chiar pe trei, în operaţia ceea, am uitat cum se numea… Da’ la noi dedovşină nu prea era, ei cum, mai aduceam aşa câte o sticlă de apă, mai făceam curăţenie prin cort, da’ aşa ca să spălăm hainele şi altele - nu era. Eram umăr la umăr toţi. Şi ştiam că automatul în piept se pune repede.

A. V.: Nici în U.R.S.S. nu a fost dedovşină?

S. B.: Aici, când eram în U.R.S.S., am avut conflicte cu uzbecii, asiaticii din U.R.S.S. Ei erau vreo 50 şi noi - ruşi, ucraineni, moldoveni, din ţările baltice, tot vreo 50. Ei se considerau mari şi tari. Apoi, când i-am luat la uciganie, cu centurile – care avea urme pe spinare, care pe umăr, care pe piept, cu steluţe de pe centură, iar unuia i-a rămas o steluţă chiar pe frunte. Apoi i-au dus de acolo. Dar în Afganistan nici cu asiaticii noştri n-am avut probleme. Mecanicul meu era uzbec şi el îmi zicea: frăţioare.

A. V.: Probleme cu populaţia paşnică aţi avut?

S. B.: Da, odată trei băieţi de-ai noştri au mers într-un kişlak, nu ştiu ce au vrut să facă ei acolo, de-acolo s-a împuşcat în ei, apoi ne-am dus noi şi i-am luat şi momentan am sunat, a venit şi helicopterul şi i-am suit în helicopter. Unul din Letonia sau Estonia era, unul din Belorusia şi unul din Moscova. Ăsta din Letonia a avut şapte răni, dar au fost toate prin muşchi, a mers tot la ieşire, trei au mers prin muşchii de la spinare, unul prin buci, toate prin carne au trecut, nu i-au fost atinse oasele şi organele.

A. V.: Cu drogurile cum era?

S. B.: A, fumau băieţii, fumau. Noi aveam aşa pachete cu câte cinci rachetniţe pentru semnalizare, un fel de artificii. Mai dam noi câte un pachet. Schimbam cu afganii, am mai schimbat şi eu, dar le dam la băieţi, că eu, nu ştiu, n-am încercat niciodată, nu ştiu ce-i asta. Nici n-am vrut să încerc. Că ei îmi dau: na, ia şi fumează, şi-i vedeam care plângea, care râdea, care şi mai de care, am zis, nu, mie nu-mi trebuie aşa ceva. Mai bine fumez două-trei ţigări la rând decât să fumez iarbă de asta de-a voastră.

A. V.: Ce fel de droguri se consumau acolo?

S. B.: Marijuana, charls, plan, nasvai – care era verde şi se punea sub limbă. Trebuia să îl ţii sub limbă o oră, două şi… Eu nu ştiu chestiuni de astea, n-am încercat. Băieţii mai făceau tatuaje, eu am zis că nu-mi mai fac nici unul; dacă noi eram în desant de asaltare ei îşi făceau cu o paraşută şi dedesubt scriau Demokraticinaia Respublika Afganistan (Republica Democratică Afganistan), şi anul. Mai scriau şi grupa de sânge pe mână, ei, eu n-am vrut să-mi fac tatuaje.

A. V.: Dezertori ai văzut?

S. B.: N-am avut aşa ocazie ca să văd să treacă de-a lor, eu ştiu? Nu ştiu, la noi nu a fost nimeni cu aşa ceva.

A. V.: Cum vă descurcaţi acolo, nefiind obişnuiţi cu munţii, cu clima?

S. B.: Noi tot timpul trebuia să ieşim în raiduri. Primele zile doar am stat să ne obişnuim cu condiţiile. Trebuia să aşteptăm şi să prindem caravanele cu armament ce veneau din Pakistan. Odată am prins o caravană şi am prins şi nişte ciurbeni de ăştia de-ai lor şi le-am pus armamentul pe care îl duceau ei şi am mai pus şi armament de-al nostru şi ei mergeau prin munţii ceea de parcă ar fluiera. Noi din urma lor mergeam fără să cărăm ceva şi nu ne puteam ţine din urma lor. E ţara lor, cunoşteau locurile, crescuse acolo, nu ca noi.

A. V.: Cu prizonierii ce făceaţi?

S. B.: Îi dam la conducere. N-aveai dreptul să-i ucizi. Îi prindeam şi… Îi dam la conducere. Şi de acolo…

A. V.: Nu-ţi pare rău că ai participat la acest război?

S. B.: Dacă aşa a fost comanda, dacă ne-au trimis…

A. V.: Te-ai fi dus singur acolo?

S. B.: Ehehei, mă duceam?! Ce să caut eu acolo? Ce să fac acolo? Pe cine l-am pierdut eu ca să merg tocmai acolo? Asta a fost îndeplinirea datoriei militare. Şi dacă a fost ăsta… internaţionalinâi dolg-ul (datoria asta internaţională) ăsta…

A. V.: Ai văzut, cât ai stat în Afganistan, vreun ziarist?

S. B.: Numai pe Alexandr Rozembaum în concert l-am văzut. Aşa, jurnalişti, n-am văzut. Poate că şi veneau, dacă eu… Nu mai veneau la fiecare soldat ca să vorbească cu unu’, cu altu’, cu fiecare soldat. Poate venea acolo şi stătea de vorbă cu conducerea, cu altcineva…

A. V.: Acum te-ai mai duce în Afganistan, dacă te-ar chema?

S. B.: Ei, m-aş duce, dar deja, să te duci, unde să te duci? Iată este acasă nevasta, copilaşii, toate astea… Dar chiar când mă întorsesem acasă parcă-parcă să mă duc înapoi, dar tot acolo în Kandahar, unde am fost, că acolo timp de doi ani de zile mai ştii ce şi cum, toate astea… Pe urmă mi-a trecut dorinţa asta de a merge înapoi…

A. V.: Costa scump un cap de ostaş sovietic?

S. B.: Odată mergeam aşa prin Kandahar. Kandaharul a fost cea mai fierbinte zonă de război, chiar este un cântec cu Na samom kraiu Kandagara, esti ceornaia ploşadi takaia, kagda proiejaieş po nei… nu ştiu cum acolo… serţă… Cântecul ăsta l-a scris locţiitorul politic al companiei al nostru, îmi pare că îl am scris în carnet, că am acasă mai multe cântece scrise din Afganistan; şi tot aşa mergând prin Kandahar se opreşte BMP-şca şi ofiţerul se dă jos să-şi cumpere ceva de acolo ca să trimită acasă în U.R.S.S. la femeie, sau mai ştiu eu cui… Şi când intră, chiar de la uşă, doi îi bagă automatele în piept şi vor să-l împingă înăuntru, că pentru un cap de ofiţer ai lor plăteau o sumă bună de bani. Doar că operatorul a văzut şi a transmis mecanicului să dea cu botul şi cu ţeava BMP-şca în magazin. Şi ăştia când au văzut BMP-ăşca au dat drumul ofiţerului. Ofiţerul a ieşit alb ca varul, se speriase, apoi la băieţi le-au dat câte-o medalie ceva, că l-au salvat pe ofiţer.

A. V.: Ai avut relaţii cu populaţia paşnică?

S. B.: Ei, relaţii nu prea am avut, cred că am o fotografie cu un băiat şi cu un ciurban, musulman de-al lor, aşa nu prea am stat de vorbă cu ei, că ziua erau prieteni, iar noaptea luau arma în mână. Dacă nu toţi, cam aşa - peste unu…

A. V.: Mai erau, împreună cu tine, moldoveni?

S. B.: Era una din Olăneşti, Nataşa Zavtur, acum cred că e prin Tiraspol. Ea vindea în magazinul din brigada noastră şi noi ne duceam la ea şi eu îi ziceam vecino, că dacă eu îs din Antoneşti şi ea din Olăneşti, hai dă ceva de mâncare la băieţi, oricum îi plăteam, eu ca operator-ochitor primeam 37 de ruble, cecuri, cum ne mai dau acolo, era ceva.

A. V.: De unde ajungeau la duhi, duşmani, cum le ziceaţi, armament?

S. B.: Aduceau în Pakistan şi de acolo în Afganistan. Veneau mine italiene din masă plastică, foarte periculoase, armament american, diferite automate, armament mult şi diferit era. Noi stăteam în blocuri militare şi pândeam caravanele astea. Războiul ăsta începuse încă din ‘79. Dar armata mare intrase în ‘80. Cum ni s-a lămurit nouă: pentru a acorda ajutor pentru afgani, pentru poporul lor. Ne-au mai spus că am intrat noi cu armata ca să nu vină armată americană şi să pună ea bazele în Afganistan, care e la graniţă cu Uniunea Sovietică, iar noi atunci eram în conflict cu americanii. Politica a fost mare, dar cine mai ştie ce şi cum au făcut ei acolo… Conducerea, ofiţerii erau cu politica, iar băieţii au păgubit… 13 mii şi ceva de morţi, dacă ţin eu bine minte, iar răniţi, prizonieri şi acum mi se pare că sunt care au rămas acolo.

A. V.: Ce ştiai despre războiul din Afganistan înainte de a ajunge acolo?

S. B.: Când ne-am dus acolo…, cine ştie cum va fi acolo? Ne spuneau că împuşcă, una-alta, ceea-ceea, am văzut cum e într-adevăr când am ajuns acolo, cum împuşcă, cum astea. Eu nu credeam nimic, aşa, îmi imaginam, dar nu prea…

A. V.: Ce crezi că ai făcut tu pentru Afganistan?

S. B.: Ce am făcut? Nimic bun n-am făcut! Mulţi băieţi de 18-20 de ani au murit şi şi-au pierdut viaţa acolo.

A. V.: Ai mai fost rănit?

S. B.: Numai atunci la început. Peste câteva zile am primit atunci scrisoare de acasă şi mama mi-a scris că m-a visat cu două cuşme şi mă întreba ce-am făcut, ce-am păţit. Ce să-i răspund? Că totul e bine şi n-am păţit nimic. Visurile spun ceva din adevăr.

A. V.: Era interzis de transmis informaţie acasă?

S. B.: Ei, nu puteai spune chiar tot ce vrei, şi fotografii nu prea se putea de trimis, trimiteam, dar aşa, negative, apoi mi le-am făcut. Mi-au ajuns aproape toate.

A. V.: Cu cine luptaţi voi de fapt? Luptau alături de voi şi afgani?

S. B.: Aveau şi ei grupurile lor. Aveau şi armata lor naţională. Şi ei şi noi luptam împotriva duhilor, majahezilor (mujahedini). Armata lor naţională era cam tot timpul la spinarea noastră. Iată odată vreo săptămână, două, le-am aranjat locul, tot frumos, ca apoi să auzim că majahezii le-au distrus absolut tot. Şi într-adevăr a fost aşa. Când am trecut pe acolo am văzut numai cizme, picioare, ficate, mâini, trupuri, diferite părţi ale corpurilor aruncate peste tot. Aveau deja un miros îngrozitor.

A. V.: Ce făceaţi cu duhii pe care îi prindeaţi?

S. B.: Le mai făceam câte-un pic de uciganie, da’ îi dam în primire la ofiţeri, că ei erau tot timpul cu noi.

(Antoneşti, iulie ’01)