Adina Diniţoiu

„Scriitori francezi la București”

Vremea, 2014

 

„Mă descurc cu celebritatea”

interviu cu Michel Houellebecq

 

Un invitat-vedetă la Bookfest 2012 a fost scriitorul francez Michel Houellebecq (care s-a impus, ca romancier al declinului occidental, în 1998, cu romanul Les particules élémentaires/ Particulele elementare şi a obţinut Premiul Goncourt în 2010, pentru romanul La carte et le territoire, Flammarion, 2010/Harta şi teritoriul, Polirom, 2011, traducere de Daniel Nicolescu), un scriitor care a vîndut milioane de exemplare din romanele sale în lume. Deşi o apariţie insolită (cultivă o imagine de asocial, de marginal), Houellebecq nu e un monden, ci dimpotrivă, un solitar şi un capricios, aşa încît n-a fost generos la vorbă la interviuri sau la întîlnirile cu publicul: romanele sale vorbesc cel mai bine pentru el.

 

Se spune că scriitorul scrie pentru a deveni celebru, e ca un miraj pentru el. Dumneavoastră suportaţi bine celebritatea?

Nu cred că un scriitor se gîndeşte obligatoriu la celebritate. Configuraţia tipică a unui scriitor e aceea a unui individ care nu vrea să practice o meserie sau alta, ci să trăiască din scrisul său. Se gîndeşte mai degrabă să vândă cît mai mult, nu să devină celebru. Eu la asta m-am gîndit cînd am început să scriu. Dar da, mă descurc cu celebritatea.

 

Dar una nu o implică pe cealaltă?

Nu neapărat. În Franţa sînt autori care vînd foarte multe cărţi, dar care nu-i  interesează pe jurnalişti, în genere pe cei din media. Nu ştiu exact ce anume face posibilă celebritatea, probabil o personalitate atipică, bizară.

 

Bernard Pivot îmi spunea mai devreme că, a doua zi după ce un autor apărea la emisiunea sa, librăriile îi afişau cartea, se vindea bine şi autorul căpăta notorietate.

E adevărat, dar asta şi pentru că Bernard Pivot însuşi era – şi este în continuare – un om celebru. Cred că este printre puţinii oameni, în Franţa, pe care-i cunoaşte toată lumea, chiar şi astăzi, cînd nu mai are emisiuni la televiziune.

 

Nu ştiu dacă Beckett este printre scriitorii dvs. preferaţi – în schimb, ştiu că Ionesco da, v-a plăcut romanul său Le solitaire –, dar cred că aveţi lucruri în comun cu cel dintîi: stilul minimalist, reducerea extremă a condiţiei umane la câteva gesturi elementare, la relaţii socio-umane elementare. La care adăugaţi, în schimb, mult sarcasm, mult cinism. La finalul romanului Harta şi teritoriul vorbiţi despre „distrugerea generală a speciei umane“, iar în corespondenţa cu Bernard-Henri Lévi propuneţi o „anumită distanţă critică“ faţă de umanitate şi o raportare la ea din „punctul de vedere al bacteriei“. Sînteţi un antiumanist?

Poate părea bizar, dar perspectiva aceasta nu vine deloc din Beckett, ci de altundeva, dintr-o formă de literatură care era foarte în vogă în adolescenţa mea şi care acum nu mai e atât de prezentă, science fiction-ul. Faptul de a considera umanitatea ca o posibilitate printre altele e tipic pentru science fiction, aşa cum e şi demersul de a vedea umanitatea dintr-o altă perspectivă.

 

Nu e vorba de un cinism deci?

Nu, nu, e un soi de relativism, un mod de a considera omul ca o specie printre altele şi de a te întreba asupra posibilităţii sale de a dispărea sau de a putea fi păstrată.

 

Şi atunci, toate eşecurile pe care le înregistrează romanele dumneavoastră – eşecul amoros, eşecul relaţiilor de familie, sociale etc. – nu sînt ele, în cele din urmă, o formă de pesimism? Aici nu mai poate fi vorba de o perspectivă inspirată de literatura SF pe care aţi evocat-o.

E vorba de realism, dacă luăm în considerare faptele ca atare. Sînt doar realist. La urma urmelor, obiectiv vorbind, Europa occidentală e pe cale de dispariţie, din punct de vedere demografic (în Franţa mai puţin, dar în celelalte ţări occidentale se înregistrează o puternică scădere demografică); e vorba de un eşec al structurilor coloniale. E un fapt pur şi simplu adevărat, eu n-am inventat nimic.

 

Particulele elementare (1998) este romanul care v-a impus, probabil cel mai tensionat, mai dramatic dintre romanele dvs. Întrebarea mea e legată de subiectul acestui roman: „les bobos“, moştenirea lui mai ’68, teme recurente şi la Pascal Bruckner (cu care am avut ocazia să stau de vorbă anul trecut) – care au condus în Franţa, şi nu numai, la un discurs public foarte critic (critica libertăţilor sexuale, sociale etc.) – mai preocupă ele spaţiul public francez?

Da, însă maniera în care abordez eu această temă e diferită de cea în care procedează Pascal Bruckner. De fapt, revin asupra acestui subiect în ultimul meu roman, vorbind despre „les trente glorieuses“. E o perioadă bizară în Franţa, ale cărei efecte încă se fac simţite, de puternică dezvoltare economică, de optimism demografic (e singura perioadă de baby boom în Franţa) şi de o destrucţie accelerată a modurilor de viaţă anterioare, de cuplu, şi mai ales o atomizare a modurilor de viaţă la oraş, mult mai rapide, mai moderne. Mai 68 e o temă de dezbatere în toată Europa occidentală, nu numai Franţa, şi ea nu poate dispărea, e o mişcare de schimbare a structurilor sociale anterioare care se văd şi astăzi, şi consecinţele se văd şi astăzi. De pildă cuplul nuclear, cum i se spune (soţ-soţie) e deja într-un proces de destructurare. În ciuda industrializării, Franţa a rămas o ţară masiv rurală pînă în 1945 – o dată nu atît de îndepărtată de noi, totuşi. După aceea, lucrurile s-au schimbat rapid.

 

Cuplul era mai puternic, presupun, în spaţiul rural.

Nu era vorba propriu-zis de un cuplu, adesea, la ţară, sub acelaşi acoperiş locuiau mai mult de două generaţii. Cuplul nuclear, însă, tinde să se destructureze. Sînt de acord cu Pascal Bruckner în privinţa eşecului căsătoriei din dragoste („le mariage d’amour“): pentru că structura pe care ea o presupune e prea strîmtă, constrîngătoare, cei doi se află faţă în faţă în nişte roluri care nu sînt obligatoriu asumate; e într-o fază de destrucţie intermediară acest cuplu construit pe dragoste, adică pe o structură extrem de redusă.

 

Romanul Harta şi teritoriul a obţinut Premiul Goncourt în 2010. S-a spus că e un roman mai calm, mai puţin scandalos, poate datorită tematicii sale.

Da, într-adevăr, moartea calmează...

 

Moartea e o temă a romanului, dar, pe de altă parte, abordaţi şi problema artei contemporane. Plecaţi de la tema artei pentru a evita alte subiecte scandaloase – deşi, în fond, nu vă feriţi să faceţi aluzii la mediul literar (îl evocaţi pe Beigbeder, pe editoarea Teresa Cremisi) –, ori e o alegorie pentru o critică socială şi culturală indirectă?

Nu, nu e o alegorie. Arta contemporană are o mare libertate în modurile sale de expresie, ceea ce duce la momente de întrerupere, de suspensie, de îndoială totală asupra a ceea ce faci, ca artist. Jed încetează să mai facă hărţile pentru că nu mai simte rostul lor, începe să picteze dar, din nou, nu ştie de ce o face. În raport cu scriitorul, artistul contemporan dispune de o mai mare libertate a mijloacelor de expresie, care îl poate conduce, în mod egal, la acele momente de îndoială totală. Cu literatura e mai simplu: romanul e acelaşi din secolul XIX încoace, el comportă personaje, relaţii între ele.

 

Dar Jed spune despre arta lui: „vreau să prezint lumea“, exact cum voia romanul de care vorbiţi, în secolul XIX.

Da, vrea să prezinte lumea, dar la un moment dat, îşi dă seama că poate face acest lucru servindu-se de o serie de personaje, reale sau inventate. La final, e interesat de o perspectivă a vegetalului. Romanul, însă, nu are atâtea posibilităţi, el presupune în mod obligatoriu personaje, tentativele de a face roman fără personaje sînt eşecuri totale.

 

Şi toată această insistenţă asupra detaliilor tehnice, lungile descripţii de aparate foto etc. reprezintă o ironie la adresa artei contemporane sau ideea că tehnica va înlocui arta?

Nu, deloc, e un lucru profund liniştitor. Jed îşi pune tot timpul întrebări asupra sensului a ceea ce face şi simplul fapt că aparatele tehnice pe care le foloseşte sînt extrem de complicate îl asigură, îl reconfortează. Şi faptul că reuşeşte să le stăpînească, să le folosească, e la fel de reconfortant. O posibilitate pe care scriitorul (cu a sa foaie de hîrtie şi al său stilou) nu o are – să se disimuleze în spatele unei tehnici.

 

Spre deosebire de celelalte romane ale dvs., Harta şi teritoriul e un roman mai jucat, cumva dedramatizat şi pe alocuri caricatural (depresia lui personajului Houellebecq e hilară uneori): faceţi un fel de joc, un reflex în oglindă în raport cu publicul şi cu mediul literar, vă ironizaţi atît pe dvs. înşivă, prin personajul omonim, cît şi mediul literar francez. De data aceasta n-aţi mai stîrnit vîlvă?

Da, aveţi dreptate, personajul Houellebecq poate stîrni rîsul, prin unele comportamente, dar, pe de altă parte, episodul morţii tatălui lui Jed, de pildă, nu e deloc vesel. Cît despre mediul literar francez, el e foarte lejer, romanul n-a părut scandalos.

 

O ultimă întrebare legată de poezie, care, aţi declarat, este esenţială pentru dvs. Cum se întîmplă acest lucru în cazul unui romancier minimalist, lucid, pesimist? Poezia e, totuşi, creaţie de lumi.

Vă veţi întoarce la poezie? Este ea o speranţă pentru această umanitate din romanele dvs.?

Nu există de fapt imaginaţie în poezie, ea e percepţie imediată, vine sau nu vine. Romanul presupune un întreg efort de concepţie, e epuizant, în vreme ce poezia, nu. Cred că mă voi întoarce, că voi scrie din nou poezie la un moment dat.