- Începem interviul cu o reverenţă şi cu rugămintea să încerci să nu răspunzi laconic. Pentru asta dau o bere. Florin Partene, în primul rând unde şi când s-a născut John?

- De unde John? Cred că e o consecinţă a faptului că mă intitulez Ioan Florin. Multă vreme am fost doar Ionică, după care amicii mei mai mari au plecat la şcoli, unde, bănuiesc, au îndurat multe umilinţe şi revelaţii sociale. În prima lor vacanţă eram deja John. Aşa a început. Am fost apoi John pentru că după altă vreme trebuia să-mi spun numele la strângerea mâinilor necunoscute, moment în care Ionică nu putem fi. Eram un sfios şi mă sfiam de numele meu. Când prima domnişoară mi-a spus John am rămas pentru totdeauna aşa. Însă cu adevărat sunt John de când prietenii mă strigă aşa şi sub acest nume mă poartă în gândurile lor. Eu tot sper că pot să fiu şi Florin Partene.

- Ce a fost la început? – amintiri din copilărie, din satul memorial Florin Partene. Apoi despre şcoale şi universităţi.

- Cred că toată lumea ştie că m-am născut în Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud. Chestiunea cu satul memorial Florin Partene o consider o drăgălăşenie din partea ta, aşa că n-o pot comenta. În rest, e simplu. După ce Liviu Rebreanu a copilărit la Maieru, toţi cei de acolo, coţobreii, cum li se spune, mai ales partea bărbătească, se nasc în „cuibul visurilor”. Aşadar, cea mai mare parte a vieţii visăm. Tot astfel cam de două ori pe an suntem condamnaţi să ascultăm vorbe rotunde ale celebrilor fii ai satului întorşi pe meleaguri să ne înveţe cum e cu satul acesta. Corect e să repet vorbele lor, căci spusele sunt exacte, iar Maieru nu poate fi decât aşa. Cuibul visurilor e străjuit de trei măguri. Are oameni destoinici şi râpe cu fân. Măgura mea preferată e Măgura Porcului, unde nu demult trăiau zâne. Avem beţivul satului, filosoful satului şi o şcoală foarte mare. Când nu mă vede nimeni mă uit pe furiş şi la celelalte două măguri. Nimeni nu scapă de-aici, din vis nu se poate ieşi. Însă cine are nevoie de astfel de poveşti….

-    Ce voiai să te faci când ai fi fost mare?

-   Voiam să mă fac şofer şi tată. Am mai vorbit undeva despre asta. Adevărul e că nu prea am vrut să mă fac ceva anume. Credeam cu tărie că viaţa se rezolvă de la sine şi, deşi e infantil, încă mai cred la fel.

-    Din ce e făcută viaţa lui John ?

-  Grea întrebarea aceasta. Nu m-am gândit niciodată la atare compoziţie. Viaţa mea e făcută în principal din tot soiul de falseturi. E făcută, cum spuneam, din false amintiri, soţie şi fetiţă, grija pentru lemnele de foc. Prietenii şi maxima lor generozitate şi un mers repezit ca şi cum în fiecare clipă aş avea ceva foarte important de făcut. Totuşi, grea întrebarea aceasta. E o viaţă bună. Încerc să scriu, să citesc, beau cafea şi bere. Nu cutez la prea multe…

-    Prima carte citită. Impresii. Cartea cărţilor pentru tine. Există aşa ceva?

-    Am crescut într-un loc unde nu existau cărţi şi asta se vede de departe. Chiar prima carte citită nu o ştiu acum, însă am citit ani în şir romane poliţiste mâncând roşii sau cu lanterna sub pătură, să nu consum curent. În fine, când vrei să citeşti, când cărţile vin la tine, găseşti mereu o soluţie. Între timp am reuşit să mai aflu câteva lucruri despre cărţi, cum ar fi că unele nu merită sau că altele îţi pot schimba viaţa. Impresia primă a rămas însă aceeaşi. Fascinaţia care însoţeşte fiecare nouă carte. Pe mine la început cel mai mult m-au fascinat, pe lângă mulţimea de pagini prinse laolaltă, spaţiile albe, spaţiile albe de la sfârşitul capitolelor, unde continuam eu povestea, dar mai ales spaţiile albe dintre rândurile scrise. Un fel de valuri care vin mereu peste tine, iar tu trebuie să ţii mereu capul sus, trebuie să respiri plutind pe ele. Aşa a fost.

-    Când şi cum te-ai aprins după poezie? Prima poezie pe care ai scris-o sau amintiri despre ea. Ce te-a inspirat să te apuci de scris şi ce te inspiră astăzi?

-    Greu, foarte greu de spus. Într-un anumit sens, dintotdeauna am fost acolo, aşa m-am pomenit şi cred că aşa se întâmplă începutul. E ca respiraţia sau ca primul vis. Odată cu prima reverie vine şi prima poezie. E oricum o situaţie foarte asemănătoare cu a celor două copilării ale mele, copilăria reală şi copilăria imaginară, copilăria mare şi copilăria mică, cum le spun eu, imposibil de diferenţiat, fără sens de separat. Cu prima poezie scrisă a fost însă cam aşa. Prima poezie a coincis cu una dintre primele umilinţe, ca în manualul de psihologie. Primisem o temă pentru elevi deosebiţi la română. Fratele mai mare, care era după părerea mea exagerat de priceput la toate, n-a vrut în ruptul capului să-mi scrie poezia despre mamă. Am fost nevoit s-o scriu singur, plin de gânduri războinice. Îmi amintesc că se numea „Iarna”. Profesoara mi-a spus, desigur, că nu eu am scris-o şi aproape m-a convins de asta, pentru că argumentul era zdrobitor: dacă aş fi scris-o eu, mi-aş fi dat seama că iarna nu se potriveşte nici măcar ca titlu cu o mamă, fie aceasta chiar o femeie simplă ca mama mea. În clasele mari am scris poezia „Ploaia”. După ce i-am cunoscut pe Ioana, Dan, Viorel Paraschivoiu şi Marin am scris altfel de poezii. Am cântat femeia şi am fost mereu un nostalgic fără nostalgie. Mă inspiră, desigur, orice.

-    Viaţa la Sîngeorz Băi. Cu cine bei beri?

-    Viaţa la Sîngeorz-Băi e o viaţă bună. Numai să vrei şi poţi oricând să treci linia ferată şi ai ajuns într-o staţiune balneară. Dacă nu, poţi străbate Strada Republicii numită de Marin Mălaicu-Hondrari „intestinul gros al Sîngeorzului” şi ajungi la Muzeul de Artă Comparată, un loc ireal pentru orăşelul acesta. Acolo e Maxim Dumitraş şi, dacă ai noroc, dă o bere şi o tocăniţă la vinclu. Tot în această viaţă e Marin şi pe Marin dacă îl chemi vine la orice oră, ceea ce-mi oferă o mare linişte. Sunt apoi vizitele lui Dan Coman, acum puţin schimbate, căci descinde mereu dintr-o maşină infernală şi atunci mă însufleţesc. Mă va certa pentru ceva? Oare ce-am mai făcut sau ce n-am mai făcut? Şi astfel, pe unde trece, aerul se învolburează. E drept, a fost mişcat şi de alţii… Ce să tot spun despre viaţă? Aerul e ozonat, iar încălzirea cu lemne....

-    Scriitori preferaţi, maeştri, ca să zic aşa, dar şi autori contemporani pe care îi citeşti cu plăcere.

-    Eu pot să dau un nume, iar numele este, desigur, Virgil Mazilescu. Răspunsul la întrebarea aceasta e totuşi puţin altfel. Mi se întâmplă cum se întâmplă tuturor să prefer o pagină sau o sută dintr-un anumit autor, dar la un moment dat un rând să nu-l pot pricepe şi atunci autorul nu e preferat. Prefer aşadar literatura pe care am puterea să o pricep fără să mă laud că altceva nu mai există. În general, aştept de la scriitori, ca şi de la viaţă, să mă emoţioneze. Unii exagerează şi mă pun de-a dreptul pe gânduri, iar pentru un om neobişnuit cu ele, gândurile pot să depăşească orice realitate. Contemporan cu mine, Dan Coman m-a pus serios pe gânduri. Mă străduiesc să citesc măcar ce se scrie în zilelele la care şi eu asist. Nu cred că e nevoie de multe, multe nume, pentru că nu s-ar mai înţelege nimic.

-   Povestea “Reverenţei”, dacă a fost una. Câte alte titluri ai avut în vedere?

-   Reverenţa... Aşa mi s-a părut potrivit, e pentru ce am scris acolo un titlu destul de bun. De când am greşit cu titlurile, le aleg greu. Aş fi vrut să se numească în mai multe feluri, cel mai potrivit era, desigur, acela pe care n-o să-l menţionez, iar altul era “hârtie”. Mă rog, după puterile pe care le-am deţinut. Oricum „reverenţa” aceasta a fost scrisă după Fiad, după întâlnirea de poezie de acolo şi după ce mulţi ani nu am scris aproape nimic. Cărticica a apărut la editura Vinea şi îşi datorează existenţa în egală măsură autorului, delicateţei lui Dan Coman şi încrederii domnului Nicolae Ţone în el. Le mulţumesc tuturor. Marin m-a ţinut de mână, dar asta o ştim cu toţii...

-   Cine e cel mai mare critic al poeziei tale, în afară de tine însuţi?
-  Pentru mine contează toate părerile. Văd că mereu trebuie să dăm nume. Nu am nicio problemă cu asta, dar e redundant, iar redundanţa nu e primită între argumente. Treaba ei. Eu zic aşa: am avut şansa unor oameni deosebiţi şi pe măsură ce anii trec peste noi devine tot mai vizibil ceea ce înainte doar bănuiam, oameni care poartă cu ei o taină, îţi pot arăta drumul. Sunt prietenii mei aceeaşi, cu voia dumneavoastră, Dan şi Marin. Cine nu îi cunoaşte încă, mai are timp. Timpul încă nu le aparţine, dar l-au început şi îl vor cuceri.

-   Poezia şi profesoratul. Ce predai? În ce relaţii sunt elevii tăi din Maieru cu literatura?

- Aici chiar nu ştiu ce să zic. Profesoratul e slujba, poezia e fiecare clipă şi, în felul acesta, sferele celor două noţiuni se intersectează. Ciudată alăturare poezia cu a fi prof, cu toate că poezia se întâlneşte în taină măcar cu ce nu te aştepţi. Sunt nevoit să port o slujbă, nu-mi procură plăceri, dar nici nu mă încurcă. Profesorii, în nenumăratele lor specializări, deţin diverse taine, de la taina de mate la taina de română şi retur. Cum alte taine nu mai există eu predau ce rămâne. Acolo unde e şcoala mare încap şi eu şi, dacă e să fie aşa, îmi spun profesor a toate disciplinele. Exagerez, desigur, dar cum răspunsul la întrebare îmi aparţine, este permis. Mai multe despre relaţia elevilor mei cu literatura nu ştiu. Cred că trec pe la bibliotecă mai mult decât colegii mei, însă, din păcate, niciodată nu am avut un elev, măcar unul mic, mic de sancţionat conform regulamentului, pentru că în timpul orei mele citeşte, chipurile, pe furiş, o carte. Cred că elevii, ca şi profesorii lor, citesc, iar unii chiar scriu, pentru că acolo e cuibul visurilor, iar scrisul e natura visurilor. Le este însă foarte, foarte ruşine să fie elevi şi să mai şi scrie.
-   De ce scrii atât de rar?
-  Nu cred că scriu rar, scriu însă doar atunci când nu mai suport soarele, iar luna e o tâmpenie şi în afară de aştri nimic nu mai e. Dacă se întâmplă rar, e bine. Binele e rar... iată reminiscenţe ale şcoalelor prin care am trecut, respectiv matematica la Maieru şi filosofia la Cluj. Sunt multe zile în care nu înţeleg cuvintele decât separat. Alăturate în special meşteşugit cum ar fi „minte luminată” nu-mi spun nimic, nu înţeleg, lumina nu-mi răspunde. Sunt şi zile în care îmi reinventez copilăria mică pentru a avea una mare şi pentru că din vis a ieşi, e pierzanie de vreme. Cam complicat, nu? Aşadar, scriu când trebuie, pe înţelesul meu, când e obligatoriu şi chiar şi aşa greşesc cel mai adesea.
-    Dacă te-ai afla într-o perpetuă vacanţă plătită cum ţi-ai dori să ţi-o petreci?

-  Dacă m-aş afla, m-aş afla cu siguranţă la Sankt Petersburg, într-o uriaşă plimbare de la Palatul de Iarnă la Palatul de Vară. Sau măcar în Cluj, dar tot aşa: de la Palatul de Iarnă la Palatul de Vară. Eu socotesc că oricine merită să fie plătit pentru astfel de cutezanţă.