Meir Shalev

Roman rusesc

Traducere: Gheorghe Miletineanu

Editura Univers, Colecția Globus, 2015

Capitolul 1

Într‑o noapte de vară, bătrânul învăţător Iaakov Pines a sărit din somn cuprins de o spaimă cumplită. Afară cineva striga:

– O regulez pe nepoata lui Lieberson!

Strigătul – neobrăzat, puternic şi limpede – sfida lumea dintre vârfurile pinilor din Insulele Canare, pâlcul care creștea lângă turnul de apă. O clipă a planat aproape fără să se mişte, ca o pasăre de pradă, şi apoi cuvintele au zburat peste pământul satului. O tresărire veche, dureroasă şi binecunoscută, a făcut să tremure inima bătrânului învăţător. Şi‑a dat seama din nou că numai el auzea ţipătul dezgustător.

Ani îndelungaţi se îndeletnicise cu astupatul spărturilor şi cu rezistenţa dârză la destrămare. „Eu sunt ca tânărul acela olandez, susţin stăvilarul cu degetul“, obişnuia să spună despre sine de fiecare dată când se năpustea asupra unei noi ameninţări. Puricii de pomi fructiferi, loteria de stat, căpuşele vitelor, ţânţarii anofeli, norii de lăcuste şi formaţiile de jazz – toate astea se prăvăleau asupra lui ca nişte talazuri negre, se făceau ţăndări de inima lui, prefăcându‑se în stropi de spumă sângerândă.

Pines s‑a aşezat pe pat, şi‑a trecut degetele prin părul de pe piept, întrebându‑se furios cum de continua viaţa satului să se desfăşoare pe făgaşul ei în timp ce o asemenea tulburare a rânduielilor îşi îngăduia să ridice glasul, spurcată la gură, în public.

Aşezarea toată, după cum obişnuiesc să spună oamenii din Vale1, moţăia. Catâri şi vaci de muls în grajduri, cloşti în coteţe, oameni ai ideilor şi truditori în culcuşurile lor modeste. Ca o maşinărie veche ale cărei piese s‑au împăcat de‑acum fiecare cu mişcarea celorlalte, satul îşi continua netulburat rutina nocturnă. Ugerele se umpleau de lapte, ciorchinii de struguri se umflau de zeamă, pe spinările viţeilor mari care urmau să fie trimişi la abatoare se punea carnea de soi. Bacterii harnice, „prietenii noştri unicelulari“, după cum le numise în lecţiile lui, plin de recunoştinţă, Pines, se osteneau să producă azot proaspăt pentru rădăcinile plantelor. Dar bătrânul învăţător, om binevoitor şi educator cunoscut pentru răbdarea lui, nu îngăduia nimănui, şi desigur nu sie însuşi, să se culce pe laurii realizărilor şi ai rezultatelor.

– Pun eu mâna pe tine, javră, a mormăit el furios şi a sărit greoi de pe patul de fier. Cu mâini tremurânde, și‑a încheiat nasturii pantalonului vechi de culoare kaki, şi‑a pus încălţările negre de lucru care‑i dădeau siguranţă în glezne şi a pornit la luptă. Din cauza întunericului şi a panicii nu şi‑a găsit ochelarii, dar lumina lunii răzbătea înăuntru prin crăpăturile uşii şi‑i lumina calea.

Afară s‑a împiedicat de muşuroiul unei cârtiţe care‑şi înfăptuise în grădiniţa lui lucrările subversive. A căzut şi s‑a ridicat, s‑a scuturat de pământ pe genunchi, a strigat „Cine‑i acolo? Cine‑i acolo?“ şi a ascultat ciulind urechea. Ochii lui miopi străpungeau întunericul din faţa lui, capul mare şi cărunt i se răsucea încolo şi încoace ca al păsărilor de noapte, de parcă ar fi fost montat pe un ax.

Strigătul nerușinat nu s‑a repetat. „Ca întotdeauna“, şi‑a spus în sinea lui, „strigă o singură dată şi atât.“

Pines era îngrijorat. Cuvintele grosolane erau dovada limpede a unei abateri de la calea cea dreaptă, a plăcerilor josnice, o dovadă de punere a vieţii personale mai presus de tot şi de toate. Pe scurt, o încălcare limpede a prevederilor regulamentului. Bătrânul învăţător, care‑i „formase pe toţi copiii noştri pentru o viaţă de credinţă şi de muncă“, şi‑a amintit fără voia lui de jaful cel mare de şocolată de la cooperativa satului, tâlhăria pusă la cale de câţiva dintre elevii lui din clasele mari, de o ladă de zestre sosită din Rusia, plină ochi cu obiecte costisitoare şi de ducere în ispită şi „de tot felul de desfrâuri“ care au zguduit tovarăşi şi principii, şi şi‑a adus aminte şi de „râsul drăcesc al hienei care bântuia pe câmpiile noastre. Şi ea se fuduleşte şi face stricăciuni“.

Pentru că‑şi adusese aminte de hienă tocmai când n‑avea ochelarii pe nas şi era ca şi orb, grija lui s‑a prefăcut în groază. Dintr‑odată era aproape paralizat de teamă.

Hiena aceea vizita din când în când satele, solie seducătoare din lumi care se întindeau dincolo de câmpurile de grâu şi de Muntele Albastru. În anii îndelungaţi care trecuseră de la întemeierea satului, învăţătorul auzise de mai multe ori lătratul batjocoritor înălţându‑se din wadi1, limpede şi ameninţător, şi fusese cuprins de spaimă.

Muşcătura de hienă era cumplită. Printre cei muşcaţi erau unii care‑şi încurcau rânduielile muncii. Unii care semănau mei toamna şi copileau viţa de vie vara. Alţii îşi pierdeau minţile, începeau să aibă îndoieli, să dispreţuiască, ba chiar să părăsească lucrul pământului, fugeau la oraş, mureau, plecau din ţara sfântă.

De îngrijorare, Pines nu mai ştia pe ce lume e. Văzuse la viaţa lui oameni care se prăbuşiseră pe lângă drum – siluetele gârbovite ale celor care plecau din port, sinucigaşii sfrijiţi odihnindu‑se în mormintele lor. Îi văzuse pe cei scoşi din rânduri şi pe cei care se abăteau de la drumul drept.

„Pe învăţăceii de ieşiva2 paraziţi de la Ierusalim, cei care trăiesc de pe urma contribuţiilor băneşti ale evreilor din diaspora, pe cei din Tsfat care socotesc când o să sosească Mesia şi pe comuniştii naivi şi creduli, partizanii lui Miciurin şi ai lui Lenin, care răresc rândurile oştirilor muncii.“ Ani îndelungaţi de meditaţie şi cercetare îl învăţaseră cât de uşor e să verşi sângele unui om neînvățat.

– O să atace mai cu seamă copii, fiindcă viziunea lor despre viaţă încă nu e destul de solidă, îi prevenise pe toţi atunci când se descoperiseră lângă casele sătenilor urmele ticăloasei creaturi, şi ceruse să se pună neîntârziat gărzi pe lângă şcoală.

Nopţile li se alătura flăcăilor înarmaţi, foşti elevi de‑ai lui, care ieşeau la câmp ca să ucidă jivina seducătoare. Dar hiena era isteaţă şi ştia să se ferească.

– Ca ea sunt şi alţi trădători pe care‑i ştim, spusese Pines în adunarea satului.

Într‑o noapte, când ieşise să vâneze şoareci şi brotăcei pentru cabinetul de ştiinţele naturii al şcolii, văzuse hiena traversând terenul semănat de dincolo de trecătoare şi îndreptându‑se spre el cu acel mers uşor, care înghite rapid distanţele, al animalelor sălbatice. Pines s‑a oprit, iar animalul şi‑a aţintit asupra lui ochii sclipitori, portocalii şi a scos un fârnâit seducător. I‑a văzut unghiul umerilor mari, muşchii încordați ai maxilarelor, blana dungată, zbârlită şi întărâtată în lungul spinării.

Hiena şi‑a grăbit mersul, strivind muguri moi care abia se desfăceau şi, înainte de a se retrage înghiţită de gardul de costrei, l‑a privit din nou pe învățător şi a rânjit batjocoritor, dezvelindu‑şi dinţii umezi. Pines n‑a înţeles sensul rânjetului ticălos până nu şi‑a dat seama că‑şi uitase puşca.

„Pines întotdeauna îşi uită puşca“, au spus sătenii atunci când s‑a aflat povestea întâlnirii nocturne; şi‑au adus aminte cum, cu mulţi ani mai înainte, când primii oameni care se așezaseră acolo întemeiaseră satul, nevastă‑sa Lea murise de friguri. Ea şi cele două fetiţe gemene pe care le purta în pântece. Pines a fugit de lângă trupul iubit, care continua să secrete o sudoare verde chiar şi după ce se liniştise şi se răcise, şi a alergat în crângul de salcâmi albi din wadi, acolo se obişnuia pe atunci să‑ţi pui capăt zilelor. Câţiva prieteni s‑au grăbit să meargă după el şi să‑l salveze şi l‑au găsit zăcând printre salcâmi, plângând în hohote. „Şi atunci şi‑a uitat puşca.“

Atunci, când şi‑a amintit cu inima bătând de animalul respingător şi de nevasta moartă, şi de fetușii albăstrii „care nu păcătuiseră“, Pines a încetat să strige „Cine‑i acolo?“, s‑a întors în camera lui, şi‑a găsit ochelarii şi s‑a grăbit la bunicul meu.

Pines ştia că bunicul aproape că nu dormea niciodată. A bătut la uşă, n‑a aşteptat răspuns şi zgomotul pe care l‑a făcut rama plasei atingând mezuzele1 m‑a deşteptat din somn. M‑am uitat spre patul bunicului. Era, ca de obicei, gol, dar dinspre bucătărie venea mirosul ţigării pe care o fuma.

Aveam pe‑atunci cincisprezece ani. Cei mai mulţi îi petrecusem în baraca bunicului. Mâinile lui mă crescuseră, mâini de om care sădeşte pomi. Ochii lui îmi urmăreau cu atenție dezvoltarea şi firea, buzele lui mă înveleau cu rafia groasă a poveştilor pe care mi le spunea. „Orfanul lui Mirkin“, aşa mi se spunea în sat, dar bunicul, un bunic plin de milă şi gelos şi răzbunător, îmi spunea „copilul meu“.

Era bătrân şi palid. Era ca şi cum s‑ar fi înmuiat din creştet până‑n tălpi în alifia albă cu care ungea primăvara trunchiurile copacilor din livadă. Era scund, vânos, purta mustaţă şi chelise. Anii îi împinseseră atât de tare ochii în adâncul orbitelor, încât încetaseră să strălucească. De acolo priveau doar două coline de ceaţă cenuşie.

În nopţile de vară, bunicul obişnuia să stea la masa din bucătărie, într‑un maiou vechi de lucru şi în pantaloni scurţi albaştri, răspândind fum şi arome dulci de pomi şi de lapte, legănându‑şi ca pe nişte curpeni de viţă de vie picioarele deformate de muncă, căzut pe gânduri, prefirând amintiri şi păcate neispăşite. Tot timpul îşi nota propoziţii scurte pe bileţele, şi pe urmă ele își luau zborul prin cameră ca nişte stoluri de fluturi albaştri. Aştepta necontenit întoarcerea tuturor celor pe care‑i pierduse cândva. „Să se întrupeze în faţa ochilor mei“, am găsit scris pe un bileţel care plutise de‑a dreptul în mâna mea.

De când am început să înţeleg lumea şi până în ziua morţii lui l‑am tot întrebat: „La ce te gândeşti tu tot timpul, bunicule?“, iar el îmi răspundea întotdeauna: „La mine şi la tine, copilul meu“.

Locuiam într‑o baracă veche. Pe acoperişul ei plouau din arborii de casuarina covoare de ace, şi de două ori pe an, la ordinul bunicului, mă urcam acolo şi strângeam stratul care se adunase. Podeaua barăcii se înălţa puţin deasupra pământului, pentru ca umezeala şi gângăniile să nu roadă scândurile duşumelei. Dinăuntrul spaţiului întunecos şi îngust auzeam întotdeauna luptele aricilor cu şerpii şi râcâitul discret al solzilor de şopârle. Odată, după ce un miriapod uriaş se căţărase şi pătrunsese de‑acolo în odaie, bunicul a pus cărămizi de jur‑împrejurul casei şi a închis spaţiul. Gemetele de agonie şi suspinele de implorare care se auzeau de acolo l‑au făcut să spargă zidul şi nu l‑a mai reclădit niciodată.

Baraca noastră era printre ultimele care mai rămăseseră în sat. Când s‑au aşezat aici cei care au întemeiat satul, au investit primii bani pe care‑i aveau pentru construcţii în grajduri de beton pentru vacile de muls, fiindcă vitele astea erau mai puţin rezistente decât ei la vitregiile climei, iar generaţii întregi care cunoscuseră adăpostul şi îngrijirea dezrădăcinaseră din firea lor năzuinţa de a se întoarce la natură. Deschizătorii de drumuri au locuit în corturi de pânză şi apoi în barăci de lemn. Au trecut ani îndelungaţi până când s‑au mutat în case de cărămidă, dar în casa care s‑a construit pe terenul gospodăriei noastre locuiau unchiul meu Avraham, nevastă‑sa Rivka şi fiii lor – verii mei –, gemenii Iosi şi Uri.

Bunicul a hotărât să rămână în baracă. Sădea copaci şi iubea copacii și lemnul.

– O casă de lemn se mişcă întruna, năduşeşte şi respiră. Fiecare om care păşeşte în ea o face să aibă alt scârţâit, îmi spunea şi arăta cu mândrie spre grinda groasă de deasupra patului lui, care în fiecare primăvară scotea mlădiţe verzi de viţă de vie.

În baracă erau două odăi şi o bucătărie. Într‑una din odăi dormeam eu şi bunicul, în paturi de fier, pe saltele ţepoase care erau, chipurile, „saltele de iarbă‑de‑mare“. Acolo era şi dulapul cel mare de haine, un dulap simplu de tot, şi lângă el „comoda“ a cărei placă de marmură crăpată acoperea sertarele. În sertarul de sus bunicul pusese gheme de rafie şi benzi de Graftex pentru altoiuri, pe un cui în spatele uşii îşi agăţase cureaua de piele şi în ea foarfeca de grădinărie cu mânere roşii, bricege de altoit şi un tub de „alifie neagră“ pe care o preparase el însuşi pentru tămăduirea cioturilor de creangă. Celelalte scule – ferăstrăul pentru copaci, retortele pentru fabricat doctorii şi otrăvuri, oalele în care pregătea „piatra vânătă“1, soluţiile de arsenic, nicotină şi piretrum – le păstra în odaia lor încuiată, cea lipită de grajd, odaia în care odinioară se retrăgea unchiul meu Efraim înainte să plece şi să dispară.

În cealaltă odaie erau cărţile, tot acelea care se găseau în orice casă din sat. „Cartea insectelor întocmită spre folosinţa agricultorilor“ a lui Bodenheimer şi Klein, fascicole din „Câmpul“ şi „Plantatorul“, cu coperţi albastre, „Evgheni Oneghin“ într‑o legătură de cânepă deschisă la culoare, o Biblie neagră, cărţi scoase de editurile „Mitspe“ şi „Stievel“ şi cartea pe care o îndrăgea mai mult decât pe toate celelalte – cele două volume verzulii din „Roadele vieţii“, cartea vrăjitorului american al plantelor, Luther Burbank. „Scund, slab, un pic adus de spate, cu genunchii şi coatele deformate de ani de muncă fizică grea“, îmi citea bunicul din carte portretul lui Burbank. Dar Burbank avea ochi albaştri, pe când bunicul îi avea cenuşii.

Lângă Burbank era un rând de cărţi de amintiri scrise de prietenii bunicului. Mai ţin încă minte câteva dintre titluri – Pe cărările patriei, De la fluviul Don şi până la Iordan, Drumul meu spre patrie, Pământul meu.

Prietenii aceştia erau eroii poveştilor din copilăria mea. Toţi, aşa‑mi povestea bunicul, se născuseră într‑o ţară depărtată, „se furişaseră peste frontieră“ şi veniseră încoace cu mulţi ani în urmă. O parte dintre ei în vagoane de „mujici“, cuvânt căruia nu‑i ştiam înţelesul, vagoane care „înaintau încet printre zăpezi şi meri sălbatici“, de‑a lungul unor ţărmuri stâncoase, pe lângă lacuri de pustiu sărate, printre coline pleşuve şi prin furtuni de nisip. O parte dintre prieteni, călare pe gâşte nordice deschise la culoare, cu aripi „ca de la marginea şurii şi până la coteţul puişorilor“, zburau lin şi strigau de plăcere pe deasupra unor câmpii mari şi a unei mări negre. Alţii spuneau cuvinte de taină „care îi luau în zbor ca un vânt puternic“ şi care i‑au strămutat aici, înfierbântaţi şi cu ochii închişi. Şi mai era şi Schifris.

– Când eram cu toţii în gara din Makarov şi conductorul fluiera, şi toţi am urcat în vagoane, Schifris ne‑a înştiinţat deodată că el nu vine cu noi. Nu ţi‑ai terminat roşia, Baruch.

Am căscat gura şi bunicul mi‑a îndesat înăuntru felia de roşie, presărată cu sare grunjoasă.

– Schifris ne‑a spus: „Prieteni! În Israel trebuie mers pe jos!“, s‑a despărţit de noi toţi în gară, şi‑a pus în spate traista, a fluturat din mână, a dispărut în norul locomotivei şi până în ziua de azi el păşeşte înspre Ereţ‑Israel, îşi croieşte drumul şi o să fie ultimul deschizător de drumuri care soseşte.

Bunicul îmi povestea despre Schifris ca să fie măcar un singur om care să‑l aştepte şi să se pregătească pentru venirea lui, şi eu am continuat să‑l aştept pe Schifris chiar şi după ce toţi prietenii lui şi‑au pierdut nădejdea să‑l revadă, au renunţat şi au murit fără să aştepte şi să vadă dacă într‑adevăr o să vină. Voiam să fiu copilul care o să alerge în întâmpinarea lui când o să intre în sat. Fiecare punct de pe stânca muntelui îndepărtat mi se părea că e trupul lui care se apropie. Cercurile de jăratic de la marginea câmpului erau rugul pe care îşi făcuse ceaiul. Firele de lână de pe crengile de măr pădureţ erau desprinse din izmenele de pe coapsele lui. Urmele străine de pe poteci erau lăsate de picioarele lui.

L‑am rugat pe bunicul să‑mi arate pe hartă calea pe care mergea Schifris, graniţele pe care le trecea clandestin, râurile pe care le trecea înot. Abia când am împlinit paisprezece ani bunicul mi‑a spus: „Gata, de ajuns cu Schifris“.

– Ce‑i drept, el ne‑a înştiinţat c‑o să vină pe jos, mi‑a spus, dar probabil că după două zile a obosit şi a rămas acolo, sau i s‑a‑ntâmplat ceva pe drum – s‑a îmbolnăvit, a fost rănit, s‑a înscris în partid, s‑a îndrăgostit... Cine ştie, copilul meu, multe lucruri pot ţintui un om în locul unde se află.

Pe unul dintre bilete am găsit scris cu scrisul lui mărunt: „Înflorirea şi nu fructul, mersul şi nu înaintarea“. Cărţile se sprijineau de aparatul cel mare de radio „Philco“ pe care abonaţii la revista „Câmpul“ îl putuseră cumpăra în rate convenabile. În faţa lor erau canapeaua şi două fotolii pe care unchiul meu Avraham şi nevastă‑sa Rivka le aduseseră în baraca bunicului după ce cumpăraseră pentru casa lor mobila cea nouă. Odăii ăsteia bunicul îi spunea camera de oaspeţi, dar musafirii şi‑i primea întotdeauna în bucătărie, lângă masa cea mare.

Pines a intrat. I‑am recunoscut vocea imediat, vocea asta puternică mă învăţase ştiinţele naturii şi cărţile sfinte.

– Mirkin, a spus el, iarăşi a strigat...

– Pe cine de data asta? a întrebat bunicul.

– O regulez pe nepoata lui Lieberson, a exclamat Pines apăsând pe cuvinte şi cu glas puternic, şi numaidecât s‑a speriat, a închis fereastra şi a adăugat: adică asta a făcut cel care a strigat.

– Frumos‑frumos, a spus bunicul, uite un flăcău foarte activ. Să‑ţi fac un ceai?

Am ciulit urechile să le aud conversaţia. De câteva ori fusesem prins trăgând cu urechea dindărătul ferestrelor deschise, încordându‑mi auzul printre pomii fructiferi şi căpițele de fân. Şi‑mi făcusem obicei să mă scol şi să scutur cu putere mâinile care mă ţineau, să mă îndepărtez cu trupul drept şi rigid, cu umerii ţepeni, fără să scot o vorbă. După aceea oamenii veneau să i se plângă bunicului, iar el nu credea ţipetele lor.

I‑am auzit picioarele bătrâne frecându‑se de podeaua de lemn, zgomotul turnării apei în pahare şi clinchetul linguriţelor atingând sticla subţire, şi pe urmă sorbiturile zgomotoase. Puterea bătrânilor de a ţine în palmă paharele fierbinţi şi de a sorbi calm apă clocotită încetase de‑acum să mă uimească.

– Ce obrăznicie, a spus Pines, să strige în felul ăsta. Spune măscări, murdării, zbiară aşa dintre copaci.

– Cineva încearcă, probabil, să glumească, a spus bunicul.

– Ce să fac? gemea bătrânul dascăl, care vedea în împrejurarea asta un eşec personal. Cum o să mă mai uit în ochii oamenilor din sat? S‑a ridicat de pe locul lui şi a început să păşească neliniştit. Îl auzeam frângându‑şi încheieturile degetelor, fâstâcit şi deznădăjduit.

– Şotii de oameni tineri, a spus bunicul, nu merită să‑ţi pierzi cumpătul.

Zâmbetul care se auzea în glasul lui l‑a făcut pe Pines să clocotească de furie şi a țipat deodată:

– Să declari una ca asta?! În gura mare? Trebuie neapărat să audă toți?

– Uite ce‑i, Iaakov, a încercat bunicul să‑l domolească. Trăim într‑un loc mic. Dacă cineva face ceva rău, până la urmă paznicii o să‑l prindă şi comitetul o să intervină şi o să cerceteze treaba, n‑are rost să te agiţi aşa.

– Eu sunt învăţătorul, se zbuciuma Pines, învăţătorul, Mirkin! Dascălul! Pe mine or să mă învinovăţească.

În colecţia de acte a lui Meshulam Tsirkin e pusă la dosar declaraţia binecunoscută a lui Pines în faţa comisiei din anul Tarzag1 1932‑1933: „Capacitatea biologică de a aduce pe lume copii nu le conferă părinţilor şi capacitatea de a‑i educa“.

– Nimeni n‑o să vină la tine cu plângeri din pricina unui nimeni în călduri, a spus bunicul cu asprime. Ai crescut pentru sat şi pentru Mişcare o generaţie de toată frumuseţea.

– Mă uit la ei, a spus Pines moale, vin la grupa întâia, moi ca mlădiţele de lângă pârâu, ca nişte flori pe care eu le ţes în urzeala satului.

Pines niciodată nu spunea „clasă“, spunea „grupă“, mi‑am zâmbit mie însumi în întuneric, fiindcă ştiam ce avea să urmeze. Lui Pines îi plăcea să compare educaţia cu agricultura. Când îşi descria munca se folosea de expresiile „ţelină“, „butuc de viţă“, „albie de irigare“. Elevii i se păreau „puieţi“, clasa – „un răsad“.

– Mirkin, a continuat el agitat, chiar dacă nu sunt ţăran ca voi, şi eu semăn şi secer. Ei sunt via mea, livada mea, şi unul ca ăsta... – acum aproape că se sufoca, fiindcă disperarea i se urcase în gâtlej – unul ca ăsta... domnul struguri sălbatici1 regulează! Carne ca a măgarilor şi apropiere ca a armăsarilor.2

Ca şi ceilalţi elevi ai lui, eram obişnuit să aud revărsându‑se din gura lui versete din Vechiul Testament, dar expresii ca astea încă nu auzisem, fără voie m‑am mişcat în patul meu şi imediat am îngheţat. Scândurile duşumelei au scârţâit sub greutatea trupului meu şi bătrânii şi‑au întrerupt pentru o clipă taifasul. Pe vremea aceea, când aveam cincisprezece ani, cântăream cam o sută zece kilograme şi puteam să apuc coarnele unui viţel mare şi să‑i plec capul spre pământ. Dimensiunile mele şi voinicia trupului meu trezeau uimire în sat, şi erau ţărani care glumeau spunând că bunicul mă adapă cu colastră pentru viţei, laptele acela dintâi care vaccinează şi întăreşte viţelul nou‑născut.

– Nu ridica vocea, spuse bunicul, trezeşti copilul.

Aşa mi‑a spus până s‑a prăpădit – copilul. Copilul meu. Chiar şi după ce mi‑a crescut păr negru pe tot trupul, carnea mi s‑a îngroşat pe umeri şi mi s‑a schimbat vocea. Văru‑meu Uri izbucnea în râs când vocile noastre au început să sune spart, şi spunea că eram singurul copil din sat a cărui voce s‑a schimbat din bariton în bas.

Pines a zvârlit câteva propoziţii pe ruseşte, o limbă pe care toţi întemeietorii începeau s‑o vorbească ori de câte ori se trezea în ei nevoia de şoapte tainice de mânie, şi imediat după asta am auzit un pocnet metalic. Era capacul lăzii de măsline sărate pe care bunicul o deschisese cu o şurubelniţă. Acum o să pună pe masă o farfurie plină cu vârf. Pines, care avea o mare slăbiciune pentru iute, pentru acru şi pentru sărat, o să înceapă să mănânce din ele cu poftă şi într‑o clipă starea lui de spirit o să se îmbunătăţescă.

– Îţi aminteşti, Mirkin, când am sosit, noi, tineri fragezi din Makarov, şi am mâncat măsline într‑un restaurant din Jaffa, măslinele acelea negre, şi o fată frumoasă, cu părul bălai, cu o basma albastră, a trecut pe stradă şi ne‑a făcut semne cu mâna. Bunicul n‑a răspuns, cuvinte precum „îţi aminteşti“ îl amuţeau întotdeauna. Şi, afară de asta, ştiam că n‑o să vorbească acum, fiindcă ţinea în gură o măslină, pe care o sugea încet‑încet în timp ce‑şi bea ceaiul.

– Ori mâncăm, ori ne aducem aminte, mi‑a spus el odată, nu se pot mesteca mai multe în acelaşi timp.

Avea un fel de obicei ca, în timp ce bea ceai, să ţină în gură o măslină sfărâmată şi să muşte câte‑un pic dintr‑un cubuleţ de zahăr pe care‑l avea ascuns în palmă, delectându‑se cu amestecul fin de amărui şi de dulce: ceai şi măsline, Rusia şi Ereţ‑Israel.

– Bune măsline, a spus Pines, care se mai potolise oleacă, foarte bune. Cât de puţine plăceri ne‑au rămas, Mirkin, cât de puţine, şi cât de puţine emoţii. Eu am acum optzeci de ani. Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor?1

– Păreai foarte agitat când ai venit, a observat bunicul.

– Neobrăzatul ăla, a scuipat Pines.

Am auzit sâmburele de măslină sărindu‑i din gură, lovindu‑se de masă şi zburând în chiuvetă. După aceea au tăcut amândoi. Ştiam că o altă măslină era sfărâmată acum încet între măselele protezei bunicului, era strivită şi‑şi slobozea sucul amărui cel fin.

– Şi Efraim? a întrebat deodată Pines. Poate c‑ai auzit vreo veste de la Efraim.

– Nici un cuvânt, răspunse bunicul cu răceala care era de aşteptat. Nimic.

– Ești numai tu şi cu Baruch, aşa‑i?

– Eu şi copilul.

Numai eu şi bunicul.

Noi doi. Din ziua în care m‑a purtat în braţe de la casa părinţilor mei şi până în ziua în care l‑am dus eu pe braţe şi l‑am îngropat în livadă.

Numai el și cu mine.