Emilian GALAICU-PĂUN

Fratele Emil

 

N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.

Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.

O pendulă se cere întoarsă şi totuna-ntârzie din când în când, pe când frate-

lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman

n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –

cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.

Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile

militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.

Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea

spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-

lui Emil taburetul – o lume-n suspans.

Să nici nu se aşeze la masă de scris

– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,

ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea

nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care

o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.

De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.

Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!

Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,

când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care

scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe

conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.

Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.

Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe

cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două

decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,

o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi

veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.

Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,

mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.

Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,

la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,

ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.

 

(selecţionerul lunii ianuarie 2015 la

TIUKpoemul săptămînii

este Dumitru Crudu)