Justin Dumitru

Black aphrodisiac

Tracus Arte, 2014

 

a plecat, s-a întors şi iar a plecat

venea de două ori pe săptămână şi vorbeam

despre orice nu aveau alţii timp să privească

sau răbdare de a privi

lucrurile mici peste care s-au presărat gunoaiele

unei lumi noi, ale unui oraş şantier, în care

speranţele put a gudron şi ciment. şi tot ce se

construieşte se dărâmă, pentru că plouă şi

când nu plouă ies câinii bombastici în lese de

promisiuni şi se pişă voioşi pe tot ce e proaspăt.

şi vorbeam şi vorbeam şi totul suna atât de patetic.

dialogurile astea formale, inteligenţa discursului,

când totul capătă orgoliu şi simţi hipnoza cum

contractă pupilele minţii, îţi vine să strigi:

,,despre ce dracu’ vorbim?”

venea de două ori pe săptămână şi o aşteptam extaziat.

îmi era atât de familiară şi îmi plăcea să cred că

mă aştept pe mine. să mă întreb şi să-mi răspund când

alţii ezită să o facă. avea 21 de ani, un chip descris

cu greu în nopţile de răzvrătire sentimentală, în care

îmi povestea de părinţii ei dispăruţi prematur,

de evacuarea din lumea copilăriei şi serile petrecute

în lumina unui felinar de lângă centrul de plasament.

cum spunea ea: ,,privirea în gol lângă felinar, timpul

mestecat la lumina neşansei.”

poţi consuma suferinţa iresponsabil de la treizeci de ani

sau chiar de la optişpe şi la cincizeci să te îndopi cu

medicamentaţii garnisite cu aşteptări miraculoase şi să

nu mai ştii ce e boala şi să refuzi boala cu aceleaşi nazuri

de copil care nu vrea să guste din nutrimentele sănătoase.

,,generaţia noastră va da morţii frumuseţea ei şi cele mai

bătrâne vise” i-am spus.

,,nu spune asta. nu suntem înfrânţi, doar scurtcircuitaţi

de la ceea ce se numeşte ritm progresiv şi creştere susţinută.”

şi-a frământat mâinile şi a privit în gol.

,,ce creştere susţinută?! nu am văzut pe nimeni care să

sprijine ceea ce dă generaţia asta. depinde de voi, ne strigă

cei care se declară mulţumiţi de poziţie socială şi de statut.”

,,ipocriţi!” a strigat cu fermitate.

tu pentru cine scrii de fapt? eu n-aş cumpăra poezie, iartă-mă!”
,,nici nu ai de ce să o faci. chiar dacă sunt un poet prost

sau nici atât. sper ca cei care mi-au scris versurile în gară,

pe zidurile din centrul ploieştiului, să le fi înţeles.”

a tăcut şi a deschis geamul de la balcon şi a fumat ce mai

rămăsese din pachet. fuma mult şi o simţeam slăbită şi încâlcită

în ultimele fracturi memoriale. s-a aşezat din nou şi am

reluat, în aerul molcom, arta naivă a considerentelor.

ce fabulos speculăm când nu avem încredere în nimeni şi în nimic.

suntem două fructe care ne devorăm reciproc şi aşteptăm să ne

putrezească într-o bună zi miezul himeric.

a plecat, s-a întors şi iar a plecat. un an întreg de

terapie socială nefondată, în lumina artificială a unui bec

atârnat deasupra unei mese, la care de multe ori se strâng

cele mai lucide minţi şi se evaporă în deşertul halucinatoriu

al sfintei aşteptări.

prieteni, amici, rude, străini buimăciţi de erori,

căzuţi în golul dintre cuvinte, stând pentru a nu ştiu câta

oară în faţa cicatricelor colective întrebându-se ce rost are.

ideile lor revoluţionare, nişte salve de foc

consumate rând pe rând

în Bodie.

vă strig, o fericiţilor, să nu uitaţi de noi,

copiii lui rodin – epave gânditoare

din lacrimi şi gunoi.

 

gesturi simple

ai putea să întinzi braţele şi să cuprinzi

toată lumea la piept. sudoarea fricii ţi-ar

păta hainele, sângele rece al combatanţilor

ţi-ar îngheţa oasele, mâinile ferme şi

paşnice ţi-ar cuprinde şoldul şi muşchii febrili.

ai putea să le vorbeşti despre jocul social,

despre loviturile ingenioase ale istoriei.

sau dimpotrivă, ai putea să îi săruţi pe creştet,

să îi numeşti aştri căzuţi, tigri domestici,

oţeluri topite în furnalele societăţii bolnave.

ai putea să iubeşti nebunii şi să-i ajuţi să-şi

îndeplinească dorinţele arzătoare, punându-le în

mână arme devastatoare, schiţându-le pe ziduri

burduşite schema unui atac fulger. ori, într-un

mod oficial, convingător şi sigur, în ţinuta

business engagement, să le prezinţi planul de vis

al noii generaţii care, desigur, va fi desfăşurat lent

în minţile atrofiate ale consumatorilor

de ultimă oră: true knowledge, rejuvenare, future

house, i3space, cuvinte cheie ale noilor

tendinţe. evoluţia nu e sinonimă cu prosperitatea,

ci cu dezumanizarea, adică atunci când vom plânge

cu lacrimi digitale. toţi sunt atât de siguri

de leacurile singurătăţii, încât nu m-ar mira ca în

curând să existe la fiecare colţ de stradă psihiatrii

roboţi care să-ţi spună ce vrei la fiecare două minute.

şi prin parcuri curve-cyborg care s-au upgradat la

ultima versiune pentru futut.

m-a întrebat odată un hacker de ce nu pun botul. de ce

nu sunt impresionat de noutate, că doar am optişpe ani

şi ar trebui să-mi fluture ochii prin sectoarele

latest technology makes life easier. i-am spus:

,,du-te dracu. crezi că viaţa e un computer care trebuie

încărcat cu programe pilot care stabilesc rangul nevoii?”

apreciez evoluţia tehnologică până acolo unde nu perturbă

intonaţia biologică şi ondulaţia firească.

gesturi simple, i-am spus. atât ne-a mai rămas.

o îmbrăţişare sau o palmă de alinare ca o

aripă de vultur prăvălită

pe umărul drept.

 

prostia e o ejaculare precoce de impresii

e ca atunci când spui: l-am văzut singur,

detestă oamenii, nu are pe nimeni care să-i

străpungă sigiliul propriei lumi. e rătăcit

în capul său.

Da

eu caut şi caut în creier

fac curăţenie, actualizez, ard pana

seducţiei a lui Mata Hari, arunc

bocancii murdari ai lui John Walker,

restaurez picturi celebre: fata din

staţie care îmi zâmbeşte la începutul

lui martie 2011, tata care schimbă becul de

pe hol şi-mi vorbeşte de şanse, Heather

când dansează în ploaie şi îmi zâmbeşte

ca un copil.

memory is like Wall Street Journal

îmi licitează cotoare de măr din aur

coji de banane din porţelan chinezesc

tot ce a fost savurat şi a rămas

printre măsele ca o mostră din extravaganţa

consumată şi defecată.

dar şi resturi măcinate, sfâşiate de nervi,

mizeriile ataxofobiei, panfobiei şi atefobiei

prinse într-un păienjeniş luminos.

ce uşor e să rămâi blocat în spaţiul privat,

să priveşti la zâmbetele celorlalţi printr-un

geam sângeriu pe care îl zgârii ca o pisică agitată

de ultrasunete,

iar ei, văzându-te cum te zbaţi, să îţi zâmbeasca

cu poftă nebună, morbidă.

e singur şi consolarea lui e spectacolul nostru,

primitiv şi atât de familiar

prostia lor e cea mai cunoscută limbă,

tonuri şi acute care provoacă eroilor muţenia.

prostia e normalitate

şi se scrie pe uşi, pe clădiri, pe asfalt,

un ultim sfat pentru tine: lasă această normalitate

să-ţi invadeze urechile, nările, gura

obişnuieşte-te

să o priveşti cum se permanentizează din

dorinţa unora de a educa subtil masele

dacă vrei să nu verşi lacrimi pe care nu ţi le va şterge

nimeni niciodată.

şi nici acolo, în aşa-zisa normalitate, nu ţi le va şterge

nimeni, dar vor improviza, îţi pun la încercare speranţa,

aruncându-ţi vorbe goale şi ocheade miloase.

să nu uiţi să mulţumeşti normalităţii lor

aplaudă consistent reeducarea ta pentru nevoile lor.

rezistenţa sfidează puzzel-ul incomplet

decât o piesă într-un tablou sinistru

mai bine o pată de roşu pe un zid eflorescent

al combatanţilor cerebrali.

 

poemul complicaţiilor

prolog

ar trebui să încep prin a vă spune că

acest poem e un cartuş de dinamită pe

care-l plimb pe buze ca un gangster un

trabuc gurkha – His Majesty’s Reserve.

e un poem cu litere de titan scrise

pe un petic de hârtie reciclată.

e un poem scump pe care şi-l permit doar

cei cu plantaţii de paulownia, corporatiştii

cărora le răsar din arbori de jad chipul

lui franklin. This poem is a global conspiracy –

famous conspiracy of deaf noise.

enjoy!

1.

când am început să scriu acest poem frica

înăbuşise reacţia. Eram un om singur şi n-aveam

decât o bibliotecă şi fotografii de familie.

coboram scările blocului de trei ori pe zi

şi mă trezeam într-o stradă îngustă unde erau

parcate zilnic maşini negre cu geamuri fumurii.

le priveam dezinteresat, la noi nici un rolls

nu mai înseamnă nimic. bmw-ul a devenit maşina

aroganţei oricui. imaginea e râul de lumină în

care te scalzi de mic pentru a străluci doar

carcasa asta de lut abandonată.

priveam în stânga şi în dreapta, tinerii aveau

feţele paralizate, încruntaţi, gândindu-se,

probabil, că nimeni nu poate muşca vreodată

din muntele acela de duritate. adulţii erau

desprinşi dintr-un teatru de groază, cu mersul

sacadat, întorcând capul brusc după vreun foşnet

sfios, târând sacoşe de carne, conserve, cafea,

cartuşe de kent. aplecau capul şi salutau cu

implanturile de zâmbete – reacţii găunoase,

recunoştiinţa mecanică, alarma unor automatisme

întârziate. doar copiii răsăreau, râzând şi

chicotind, după maşinile parcate şi

se jucau cu pistoale cu apă.

când mi-e dor de un zâmbet natural, privesc un

copil şi-mi trece. dacă eşti obosit să ţii cu

dinţii de mantia lucidităţii vorbeşte cu un copil,

el e terapeutul care-ţi coase blândeţea de riduri.

2.

sunt zile când nu văd pe nimeni zâmbind şi mă

gândesc că vom ajunge cât de curând să ne afişăm

cu un glasgow smile de toată frumuseţea.

un puşti de vreo zece ani lipea într-o dimineaţă

acele gălbejite smile face pe parbrizele maşinilor,

pe vitrinele magazinelor şi farmaciilor şi mai ales

pe semnele de stop. un poliţist l-a înşfăcat şi l-a

zguduit puţin, după ce i-a dat drumul tipul a urlat:

,,nenorociţilor, opriţi-vă cât să zâmbiţi! zâmbiţi

şi nu daţi socoteală impresiilor. oraşul e un cimitir

cu flori care putrezesc unele peste altele.”

puştiul dormea în fiecare seară pe băncile din centru.

primea câte un sandviş stricat de la elevii care

se descotoroseau de el după ce mâncau la kfc. nu pregeta,

lua tot ce-i dădeai şi îţi mulţumea cu o

mişcare de cap subită, ce-ţi dădea impresia că e

oarecum necontrolată. în ultima vineri din martie am

dus un trandafir alb la bustul lui nichita şi puştiul

stătea pe o bancă şi trăgea de un elastic. nu era zgomot

în jur, era dabia 7 a.m şi câţiva buchinişti deschideau

tarabele de lângă orange. puştiul s-a ridicat şi a venit

spre mine.

,,cine a fost ăsta?” m-a întrebat tremurând.

,,un poet copile, un poet.”

,,ce face un poet?”

,,un poet vorbeşte atunci când alţii nu mai au

nimic de spus, când mulţimile şi-au prins limbile în

hârtia de muşte a resemnării.”

nu ştiu dacă a înţeles. când sunt relaxat obişnuiesc

să răspund cu o anecdotă. ştiam una despre limită:

omul care nu izbuteşte să îndoaie gratiile cuştii

primeşte în continuare banane.

seara când am ajuns acasă am pregătit un pachet, am

pus în el hăinuţe vechi pe care mi le cumpărase cândva

tata, jucării pe care le-am păstrat cu sfinţenie şi o

cărticică cu câteva poeme de dragoste franţuzeşti.

i le-am dus a doua zi, le-a primit cu bucurie, a luat

sacoşa de haine, cărticica a băgat-o în buzunarul interior

de la geaca jupuită. doar jucăriile le-a refuzat.

o copilărie ratată e o copilărie ratată. nimic mai mult

decât o altă pată iraţională de culoare într-un portret

sinistru de francis bacon.

3.

poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic

pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o

cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste

fiecare poem o lacrimă. eram un copil revoltat care

scria poeme pe trotuar şi nu îmi păsa că erau

şterse şi călcate în picioare. câţiva copii de la

blocurile sărăcăcioase se strângeau în jurul lor şi

gâdilau cuvintele agresive, se jucau cu ele ca un

prădător relaxat înainte să strivească orice şansă

de supravieţuire din ochii pradei. ei puteau dresa

limbajul belicos al morţii. acolo erau înşiruite

cuvintele de titan pe care le mestecau de la naştere.

literele dure pe care le intonau zilele afone

ca o aducere aminte a interdicţiei de aţi numi

mlaştina, din pură naivitate, manasarovar.

 

transfigurare

o să-mi scot ochii

o să-i pun în borcanul cu spirt

o să-i şterg cu flori de iasomie

îi las câteva ore în colorant alimentar

şi am să pot şi eu să mă supun

pentru consum sub norii de săpun

privelişte roz ( convingerea-i scrum )

vreau mai multă

mai multă

isterie de parfum.