Mihail Vakulovski

Dragoste şi război

Romanul „Patologii” (publicat în 2005) este debutul literar al lui Zahar Prilepin, în acest moment considerat unul din cei mai buni scriitori ruşi contemporani, laureat al celor mai importante premii culturale ruseşti (inclusiv Naţbest şi Supernaţbest), scriitor tradus în 15 limbi, ediţia franceză a „Patologii”-lor fiind premiată cu „Rusofonia”, pentru cea mai bună traducere a unei cărţi ruseşti.

„Patologii” este un roman foarte bun, foarte tare, foarte complex, foarte bine scris şi impecabil structurat. Romanul are două linii de subiect majore – războiul şi dragostea, alte teme importante fiind gelozia (masculină), copilăria şi religia. Acţiunea are loc în prezent, în Cecenia, iar personajul principal, Egor Taşevski, e un soldat rus, membru al forţelor speciale, care luptă în războiul din Cecenia (ceea ce i s-a întîmplat şi scriitorului, poate şi de aceea reuşeşte să fie atît de veridic!). Aşadar, Zahar Prilepin se uită prin ochii acestui soldat ca să ne descrie războiul din Cecenia. Dar e un punct de vedere existenţial, fiind vorba de beletristică, nu de un manifest social.

Romanul începe cu postfaţa, care e foarte concentrată şi spune multe despre Prilepin, dar şi despre stilul şi intensitatea cărţii, iar cînd termini romanul îţi vine să mai citeşti o dată postfaţa din faţă, astfel cartea riscînd să se transforme într-o matrioşco-roman… Postfaţa conţine o gingăşie paternă totală şi nemărginită (Prilepin are patru copii – aflăm asta din biografia de pe site-ul personal, la rubrica „realizări”), o poftă disperată de viaţă, o putere de supravieţuire supraomenească. Chiar de aici descoperim tehnici deosebite, dar şi multe detalii de care-ţi aminteşti la lectură (din acest punct de vedere Prilepin e cehovian, la el arma care apare în actul întîi va împuşca neapărat mai încolo, nu e deloc ca la Peter Handke, să zicem). Cînd autobuzul în care se afla protagonistul şi copilul său adoptiv cade sub apă, scriitura sa transmite trecerea timpului foarte ingenios şi convingător, altfel în substanţa lichidă faţă de trecerea normală a timpului, dar şi intensitatea şi disperarea trăirilor în situaţiile limită („Am întors capul spre stânga şi am văzut că uşa e deschisă şi, împingându-mă pe sub picioarele cuiva, m-am întors, m-am apucat cu mâna stângă de uşă, de bara de fier, încă de ceva, mi-am rupt undeva unghia degetului mijlociu şi parcă din ultimele puteri, împingeam din picioare, uneori în gol, uneori nimerind ceva, mă mişcam undeva, şi deodată am simţit cum autobuzul a început să se ducă iute în jos, precum un meteorit subacvatic, iar eu cu copilul am rămas în apa rece ca gheaţa, în mijlocul râului, pierduţi de lume. Întunericul era în valuri şi neplăcut la gust şi doar mai târziu mi-am dat seama că, tot învârtindu-mă prin autobuz, mi-am muşcat obrazul şi o bucăţică din el se rostogolea pe la mine prin gură şi, asemeni unui atlet nu prea inteligent, se împingea în cerul gurii mele, sprijinindu-se de limba-mi roz, de parcă s-ar strădui să mă ridice cu forţa unicului lui muşchi.

Dacă aş fi putut – aş fi ţipat. Dacă aş fi stat să mă gândesc o clipă – mi-aş fi ieşit din minţi.

Ridicând capul – am văzut lumina. Probabil că nimănui nu-i pare soarele atât de îndepărtat ca unui om care se îneacă, dar încă nu şi-a pierdut speranţa că se va salva.

Cu câtă uşurinţă, copii fiind, ne căram unul pe altul prin apă, eu cu prietenii mei primăvăratici, mergând prin apă până la gât, ducându-ne unul pe celălalt în mâini prin iazul tulbure din sătucul nostru. Credeam că apa ia greutatea oricăruia asupra sa.

Ce prostie!

Dând convulsiv şi spasmodic din picioare şi din mâna liberă, împingându-mă din apa mortală la fel de fără speranţă şi fără ieşire, de parcă m-aş fi apărat de cosmos, am simţit că nu sunt în stare să înot în sus, că nu pot căra după mine blugii care s-au lipit de picioare, geaca, maieul, îmbrăcămintea pufoasă a copilului care atârnă pe mâna mea.

N-avea nici un rost să mă gândesc că dacă-mi scot măcar geaca voi pierde vreo zece secunde. Dacă n-aş fi scos-o, peste vreo două minute am fi ajuns din urmă autobuzul cu pasagerii în agonie.

Fără să mă opresc să dau des din picioare, dar ridicându-mă cu mare greutate, cred că nu mai mult de cinci centimetri pe secundă, ţinându-l pe băieţel cu mâna stângă de abdomen, am încercat să-mi scot mâna dreaptă din mâneca gecii. Inutil…

Cu mâna stângă, în palmele căreia îl ţineam foarte strâns pe copilul meu adoptiv, m-am întins până la mâna dreaptă. Cu degetul mare al mâinii stângi am agăţat mâneca dreaptă a gecii, am făcut câteva mişcări nervoase de eliberare cu mâna dreaptă, dar am înţeles din nou că şi asta e inutil. Nu am cum să-mi scot geaca.

Şi în acest moment m-am luminat. Mi-am atins faţa cu mâna stângă şi am apucat copilul cu dinţii de guler.

…Peste trei secunde geaca scoasă, învârtindu-se, a plutit în jos, spre fundul apei.

Ce fericire e să ai două mâini libere! Am făcut două mişcări largi cu ambele mâini, apoi m-am abătut din nou de la înot pentru o secundă, ca să-l descalţ pe copilul meu de încălţămintea lui şmecheră. Nu am văzut cum încălţămintea s-a scufundat după geaca mea, dar am simţit că eu însumi mă voi duce imediat în jos şi n-am mai încercat să mai scap de greutatea de pe mine şi de pe copil.

…mă zbăteam în apă, o sfâşiam în bucăţi şi vâsleam, şi vâsleam, şi vâsleam.

La un moment dat mi-am dat seama că mi se întoarce capul invers. Era de parcă m-aş fi văzut dintr-o parte, cu capul întors ca o minge de cauciuc, – o grămadă de oase înmuiate, împodobite de un creier rece, cu urechi şi o limbă albastră şi proastă… şi cu mandibula în care era blocată o bucată de material de blugi. Mă agitam în apă ca o lipitoare, înduram sfârșitul acestui chin, trăiam ultimele secunde ale vieţii, dar nici o forţă nu ar fi reuşit să mă forţeze să-mi descleştez dinţii.

Niciodată n-am bănuit că apa e atât de dură. Fiecare forţare a mâinii în apă se lăsa cu dureri, cu rupturi capilare, cu fracturi musculare şi articulare, totul era foarte complicat şi necesita efort maxim”). De altfel, Zahar Prilepin îşi ţine personajele în situaţii limită pe tot parcursul romanului, fie că e vorba de stări de război, fie că e vorba de gelozie, deznădejde sau frică de moarte.

După această introducere concluzivă îl vedem pe Egor în drum spre Cecenia, alături de viitorii lui colegi de luptă (îl vedem aproape la propriu, romanul fiind cinematografic, mă şi mir că încă n-a fost ecranizat). Linia de subiect din războiul cecen e mereu întreruptă de un monolog interior continuu al personajului principal, în care încape cealaltă linie de subiect – de dragoste. Îşi aminteşte de iubirea vieţii lui, Daşa, pe care o iubeşte patologic, monologuri interioare în care-şi consumă gelozia sa nemărginită, alimentată involuntar de Daşa, care a avut 26 de bărbaţi înaintea lui şi cunoştea mult prea bine şi corpul, şi sufletul masculin. („Draga mea, scumpa mea, ce scene imaginare îţi făceam” (…) „Vreau să am ceva al meu! Eu totul la comun am avut deja – la internat. Vreau să am ceva doar al meu!” (…) „Închideam ochii și imaginile întâmplărilor din trecutul iubitei mele îmi treceau prin fața ochilor ca un butuc de cărți, aruncat într-o prăpastie. Străluceau doar valeți… și încă: picioare, țâțe, buze, ceafă, umeri tremurânzi. Toate aceste aiureli îmi dominau creierul. Îmi umpleam vana cu apă rece și intram în ea. Mă plimbam prin cameră, lăsând urme umede, mă strângeam ca un arici, mă uitam ca un om beat la oglindă, urmărind înstrăinat cum suferă eroul meu liric. Mă îmbrăcam și mă duceam din nou la Dașa. Îmi reveneam în drum din beție. Bolmojeam, mă strâmbam și-mi roteam capul în metrou, ieșeam la oprirea gării din Sfântul Ispas, alergam să prind tramvaiul. Apropiindu-mă de casa ei, încercam să văd totul prin ochii Dașei, care se întorcea acasă de la altul, - atunci, înainte de mine și în afara mea. Cu blugi albaștri, leneșă, între picioare deja îi curge sperma, chiloțeii îi sunt uzi și blugii miros în fund bolnăvicios. Oare ce gândea atunci? Zâmbea? Mergea pur și simplu, de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic? Vroia cât mai repede să urineze, să dea prin baie cu praf de spălat albastru, să facă un duș și să se culce?

Ajungând la ușa apartamentului ei, niciodată nu sunam din prima. Aruncam chiștocul în lada cu nisip din colțul scării de la intrare. Ultimele fumuri de țigară erau adânci, ca un somn de soldat, degetele nervoase atingeau obrazul neras…

Bărbații ei n-au fost imaginari, n-au fost niște fantome, ei umpleau spaţiul din jurul meu. Ei locuiau în oraşul nostru, oraş cucerit de iubirea noastră. Ei circulau cu aceleaşi tramvaie, treceau aceleaşi străzi. Plimbându-mă cu Daşa, treceam pe lângă casele lor. Case în care a fost ea şi unde a permis să fie sărutată, pipăită, strânsă în braţe, atinsă, stoarsă, împinsă, strivită... „Mai încet”, - le zicea ea lor, care erau excitaţi. Era dezbrăcată: pulovărașul scos peste cap, la trei secunde după ce trecea peste buze; blugii ei strâmţi ieşeau mai greu, iar ea îşi ridica spatele, apoi picioruşele, oferind cuiva cu amabilitate ocazia să-i scoată de pe ea; chiloţeii, uşurei, cădeau lângă canapea; din a doua sau a treia încercare se desfăcea şi sutienul şi se dezgoleau şi sânii ei imenşi şi orbitori, albi ca miezul de pepene galben, cu sfârcurile întunecate de la excitaţie, asemănătoare cu sâmburii unui pepene verde copt.

Bărbaţii ăştia... Ei erau peste tot. Le simţeam mirosul, le simţeam prezenţa. Erau prea mulţi ca să avem loc în acelaşi oraş.

Cum am aflat de existenţa lor? De la ea.

Am intrat o dată într-o cafenea şi eu am cerut o bere pentru mine, iar ea a comandat pentru ea câteva specialităţi de care eu nu aveam habar; cât am fumat şi m-am uitat la mine în oglindă, din când în când aruncând câte o privire şi la faţa ei sobră, ne-au adus comanda. Înfigând furculiţa cu delicateţe în carnea albă şi dulce a unui animăluţ de mare, ea a declarat cu uşurinţa care o caracterizează:

- Ştii, azi i-am numărat pe toţi... – aici ea şi-a întrerupt fraza începută pe neaşteptate, - pe ai mei... – aici a mai făcut o pauză, - bărbaţi. Dacă şi tu ai avut tot atâtea femei înseamnă că am început o nouă etapă împreună.

- Ei, şi câţi ţi-au ieşit la... numărătoare? – am întrebat-o răguşit, cum li se întâmplă bărbaţilor în astfel de situaţii.

- Ghici.

- Cincisprezece, - am răspuns repede eu, hotărând că asta e o cifră enormă pentru aşa ceva.

Ea a dat din cap, negând.

- Mai puţini? Mai mulţi? – am întrebat eu, nervos.

- Mai mulţi, - a răspuns ea, calmă.

- Douăzeci, - am bolmojit eu cu greu.

- Mai mulţi.

- Treizeci, - am zis eu, adăugând, nervos, încă zece.

- Mai puţini.

- Douăzeci şi cinci.

- Douăzeci şi şase, - a spus ea pe silabe şi a zâmbit. – Tu câte ai avut?

- Iar pentru mine tu eşti prima, - am spus eu, după care am tăcut. Nehotărându-mă ce să mai zic, am adăugat: Crezi, nu crezi?” (…) „Lângă apartamentul iubitei mele Daşa era o ladă mare de lemn, ca un sunduc, habar n-am de unde apăruse acolo. Ajungând la apartamentul ei, nu aveam putere să apăs pe sonerie şi de fiecare dată mă aşezam pe acea ladă.

Spuneam cuvinte asemănătoare cu cele rostite de educatoarea din internat: „Unu-u, doooi, treeei... – apoi solemn, – mai mult! – reduceam tonalitatea – nu! – şi, în sfârşit, ironic, dar tandru, – plângem!”

Stând pe lada aia, îmi repetam: „Unu! Doi! Trei! Ne gândim la altceva!”

La altceva nu reuşeam să mă concentrez.

Alergam în jos pe scări, trânteam zgomotos uşa de fier, treceam pe lângă boschetarul care căuta în containerul de gunoi şi ieşeam din curte.

„De ce-a făcut asta? A? De ce-a procedat aşa? Ce e cu ea? Ce, n-a putut să facă altfel? Dumnezeule, nu pot! Dă-mi ceva al meu! Doar al meu!”

Bolmojeam şi-mi frecam fruntea de fereastra maxi-taxiului, îndepărtându-mă de casa ei, vagabondam prin piaţa de lângă gară şi abia îmi ţineam lacrimile geloziei masculine insuportabile. Mi-era ruşine, scârbă, înnebuneam.

„Istericule, calmează-te! – ţipam la mine. – Prostănacule! Cretinule!”

Certându-mă pe mine, alungam spiritele trecutului ei, ale celor care au fost înaintea mea. Ale bărbaţilor care au fost cu iubita mea. Eu însumi am înmulţit aceste spirite, aşa cum oamenii neglijenţi înmulţesc muştele, nestrângând de pe masă pepenele de ieri, murdăriile, cojile... Le chemam prin meditaţiile interminabile despre ea, Daşa mea, despre trecutul ei...

În acea perioadă, când mintea mea era dominată de spirite, am studiat în amănunt corpul ei. Spiritele îşi luau zborul pe corpul iubitei mele, astfel supunându-mă la cele mai insuportabile chinuri, pe mine, care eram absolut lipsit de apărare...”). Monologuri interioare despre frica de moarte, care-l goleşte pe interior, locurile golite durînd cumplit, pofta de viaţă, probleme existenţiale şi sociale, despre solidaritatea masculină… Din amintirile despre copilărie aflăm că Egor a crescut la un orfelinat, pentru că a rămas orfan la 6 ani, cînd i-a murit tatăl, iar mamă-sa l-a abandonat cînd avea doar cîteva luni, aşa că nici nu-şi aminteşte cum arată. Alte amintiri puternice din acea perioadă sunt despre cîinele său, Desi. Iar tema religioasă e abordată în dialogurile cu Monah („Monah e sumbru. Se uită în noapte, pe fereastră, stând la ambrazură. Mă duc lângă el şi tac o vreme. Apoi îl întreb aşa, deodată:

- Serioja, dar Dumnezeu chiar există?

- Există, – răspunde el fără nici o încrâncenare, de parcă l-aş fi întrebat dacă are mână, ureche, ochi.

- Dar el ce rost are, de ce e?

Monah tace. Nu are chef să vorbească cu mine. Se pare că Monah de multe ori a vorbit cu mine în sinea lui, încercând să mă convingă de ceva. Şi, probabil, mi-a spus atât de multe, încât a înţeles: nu are nici un rost să mai încerce să mă convingă ceva.

- Ca oamenii să nu se rătăcească, - răspunde Monah.

- Asta e despre vii. Dar morţii?

- Iar tu ce crezi? – m-a întrebat el încet.

- Eu nu ştiu... Dumnezeu dă sens divin naşterii omului, care e apariţia unei fiinţe care seamănă cu chipul şi asemănarea Lui. Iar morţii omului trebuie să-i dea sens divin însuşi omul, - zic.

„Şi doar atunci va fi răsplătit”, - vreau să adaug, dar nu spun cu voce tare. – „Altfel, de ce mor băieţii noştri aici?...” – mai vreau să spun, dar nu spun.

- Ăsta-i sensul sau cum? – întreabă Monah, făcând un semn cu capul peste fereastră.

Îmi amintesc că acolo e un cadavru.

- Sens dumnezeiesc... – repetă încet, după mine, Monah. – Tu vorbeşti foarte mult despre ce nu eşti în stare să simţi.

După câteva ore mă întind să dorm, în „dormitor”. În somn, rătăcesc şi mă agit, ca într-o furtună.

Am visat cuvinte. Se pare că erau cuvintele astea: „Dumnezeu ţine pământul ca pe un copil care vrea să bea o cană de lapte – cu tandreţe şi cu grijă... Dar ar putea să-l şi scape...”

M-am trezit.

- Să-l scape, – repetam.

- Poftim? – a întrebat cineva nervos.

- Ar putea să-l şi scape, – răspund”). Trecerile de la o linie de subiect la alta sunt foarte fine şi fireşti, se leagă, chiar dacă aparent nu au nici o legătură, din contra, sunt în contrast, ca însăşi liniile de subiect, de altfel. De exemplu îşi aminteşte cum după ce moare taică-său e luat şi el, şi cîinele său de unchiul Serghei. Următorul alineat se referă la războiul din Cecenia, dar se potriveşte perfect şi acţiunii din trecut, din copilărie: „Ca de fiecare dată când te muţi într-un loc nou, primele zile sunt concentrate la maximum şi parcă nu se mai termină, – să zicem primele trei zile şi nopţi. Se spune că după perioada asta aici zilele încep să se întoarcă peste cap, tot mai repede şi toate semănând una cu alta”. Descrierile sunt foarte exacte, fie că e vorba de stări sau de situaţii, Prilepin fiind un maestru al detaliilor, cum menţionează şi Gunter Grass. Uimitoare sunt şi comparaţiile: „de pe locurile din spate oamenii cădeau în faţă ca nişte ciuperci din pungi”, „Sar de la un gând la altul ca un peşte pe uscat”, „Ultimele fumuri de țigară erau adânci, ca un somn de soldat”, „inima îmi sare în piept în toate părţile, ca un om beat în toaletă, care a uitat unde e intrarea şi se loveşte de toţi pereţii”, „Împuşcă spre noi, ţinând strâns în mâinile lui păroase pistolul automat ca pe-o ştiucă, de parcă i-ar fi frică că ar putea aluneca din mâini animalul rece cu dinţi şi cu corp subţire”, „Eşti la fel de depăşit ca un gramofon”…

În „Patologii” Prilepin e şi foarte tandru, şi foarte crud, după scenele de dragoste urmând scene hiper-realiste de război, cu descrieri amănunţite, „la firul ierbii”, cum ar veni, cu lupa în mîini, camera de filmat fiind în fruntea personajului principal – de acolo vede şi cititorul ce se întîmplă, nu numai personajul. O carte pe care v-o recomand insistent, existenţa ei fiind o fericire, cum spune Victor Pelevin, unul din cei mai în vogă scriitori ruşi dinaintea lui Prilepin, şi celălalt mare scriitor rus contemporan, Vladimir Sorokin, a declarat că-i place Prilepin. Un scriitor deosebit de talentat sau, cum a spus Andrei Plehanov, „Deşi Zahar Prilepin are filet de stînga, e un scriitor de la Dumnezeu”! Lectură plăcută şi utilă!

 

(Cartea a apărut la editura bucureşteană Curtea Veche

şi poate fi comandată aici)