Răzvan Petrescu

Scrisoarea 5

Decembrie 1980

Bulevardele sînt pline de ceva moale şi alb. Zăpada a căzut nu se ştie de unde peste oraş. Şi băltoacele au dispărut sub ea. Şi trebuie să mă ierţi că nu ţi-am scris de atîta timp. Nu am făcut-o pentru că am fost ocupat să-mi înmormîntez un prieten. Între două sau trei scrisori de-ale mele, între foaia în care îţi spuneam că exista pe aici, în cercul ăsta al meu, un om cu o bubiţă roşie pe un testicul, şi foaia asta pe care îţi scriu acum cînd ninge, acel om a murit. În răstimpul a două sau trei scrisori, guguloiul ăla numit cancer s-a mărit, s-a iritat şi şi-a trimis peste tot tentaculele mocirloase, ajungînd la plămîni, lucru care l-a împiedicat tot mai mult pe Adrian (ţi-am mai spus că nu îl cunoşti) să mai respire. Şi într-o bună zi n-a mai respirat. Deloc.

Nu o să îţi scriu acum despre cum Adrian, 1957 – 1980, a ştiut de fapt despre ce e vorba şi ştiam şi eu despre ce e vorba şi poate că şi alţii, dar nu ne venea să credem şi ne plăcea să nu ne vină. Despre glasul lui în urechea mea pe care obişnuiesc să o lipesc pe receptorul murdar de atîtea degete. Despre faptul că nu îmi iese din cap glasul. Despre cît de puţin pot trăi oamenii buni şi cît de mult, de obicei, oamenii răi. Despre cît de calm şi ferm a fost el, cum a ştiut să suporte totul, preocupat mai mult să nu îi supere pe ceilalţi cu plictisitoarea lui boală. Despre faptul că-mi era drag. Şi despre faptul că nu numai mie. Nu îţi scriu nimic din toate astea. Pentru că, acum cîteva zile, mai aveam încă pe ghete urme de frunze din cimitir. Sub un morman de flori, habar neavînd de mormanul de flori, de aproape trei săptămîni, Adrian continuă să fie mort. Obişnuinţa asta hilară şi tragică de a ne îngropa morţii. Neînţelegerea asta. Şi cerul din ziua aia, senin, cu soare şi cu tot, ca de obicei. Şi imbecilitatea cumplită a lucrurilor. Şi faptul că.

De pe raftul cu benzi îmi aleg una, un păianjen alb, microscopic, dă din picioruşe. Îl las să dea. Pămîntul pe care calc. Obişnuit cu călcatul pe el şi cu morţii şi cu restul. Aşteptînd. Cu o răbdare feroce. Şi lacrimile care vin şi pleacă şi iar vin. Printr-un fenomen endocrin, se pare.

Cum stăteam acolo, toţi cam de o vîrstă, răsfiraţi cenuşiu în jurul mormanului de coroane. În blue jeans şi ghete. Unii sprijiniţi de copaci, alţii aşezaţi pe lespezile din jur, respirînd încet în marele oraş al morţii, decupîndu-ne în nemişcarea noastră, caligrafic, pentru totdeauna, în cap şi în globii ochilor, faţa aceea cu ochii înroşiţi, băieţii aceia cu părul lung şi neîncrederea săpată printre firele de barbă, tipul ăla cu ochelari care plîngea, şi fata aceea încremenită cu capul întors şi cu părul căzîndu-i lung şi trist de o parte şi de alta a feţei, întoarsă mut spre zgomotul pămîntului peste Adrian, aşa cum se sprijinea ea de o cruce albă, înaltă, de marmură, cu mîinile în buzunare şi pantofi de tenis albi şi plîngînd chiar dacă nu se vedea.

Zgomotul frunzelor. Coroanele peste crucea de lemn brun, care acum sînt probabil de mult furate de haimanalele din colibele din jurul cimitirului. Flori colorate şi neverosimile şi fără legătură cu faptul că acolo, sub doi metri de pămînt, îngheţat şi palid, cu barbă şi păr lung şi negru, în costum nou, cu cravată şi pantofi noi, cu ochii lui blînzi şi frumoşi şi castanii şi închişi de tot şi cu figura galbenă şi suptă, Adrian stă, neplăcut surprins, sînt convins, de situaţia în care se găseşte.

Coroane peste crucea de lemn brun, care peste cîţiva ani va fi putred şi negru şi ros şi din Adi nu va mai fi nimic, nici măcar sicriul, pentru că în liniştea aceea, în liniştea aceea a atîtor oameni care respirau şi le era frig şi rău şi nu le venea să creadă, puteai să-ţi închipui un vierme alb şi gras strigînd din vîrful unui fir de iarbă, „Masa”, şi restul.

Şi iată cum mi-a trecut prin cap că nu sîntem măreţi, dar deloc, zidiţi aşa în carnea asta obligată la un moment dat să putrezească.

O singură lopată, poate două, pot îngropa, în cîteva minute, pe cineva pe care nu-l credeai că e în stare să se lase îngropat cu uşurinţă.

O bucată de fier, cu mîner lung, din lemn. Ce porcărie.

Mai fusese şi o pisică, mai înainte de cimitir, în curtea în care se strînsese lume multă pentru slujbă, aşteptînd ca Adi să fie scos pe fereastră şi nu pe uşă, pentru că nu avea loc. O garoafă care atîrna dintr-o coroană. Şi pisica cenuşie dînd cu lăbuţa în ea, în garoafă, neînţelegînd nimic decît jocul, pisica. Şi faptul că mi-a venit să zîmbesc şi mi-a fost ruşine. Nu vreau să-ţi scriu cum arăta Emilia, prietena lui, care venea de la perfuzii şi spital, pentru că doctorii, prietenii oamenilor şi animalelor, au salvat-o, scoţîndu-i cumva cele trei flacoane de sedative înghiţite nu de dragul gestului şi nici pentru că aşa făceau ăia care se iubeau în antichitate, ci pur şi simplu şi de-adevăratelea, neştiind că nu ai dreptul la moarte de capu’ tău, nu ai dreptul la nimic, niciodată, niciunde. Cît trăieşti şi te joci de-a omu’ mare. Pe urmă, poate, cine ştie…

Deci aşa arăta Emilia în ziua aia cînd claxoanele au fost apăsate cu unicul nostru drept, ăla de-a fi neputincioşi şi furioşi pe chestia asta. Cînd Adi s-a aşezat în sicriu cu totul, pe camion, şi claxoanele au început să urle. Şi dacă mai urlau mult, am fi început şi noi, ăia două sute de oameni de acolo, cu coroane cu tot, să urlăm.

Ne uitam la el şi la ea cu părul ei blond aplecat peste părul lui negru, despărţiţi acum de ceva inconsistent şi neverosimil şi mai puternic decît orice zid, aşa cum stătea el în cutia aia abjectă, arătînd atît de fără viaţă şi artificial, parcă ar fi fost confecţionat de o unitate specială pentru un public cu gusturi funerare, încît mulţi nu au făcut legătura cu Adi pe care îl cunoşteau şi care de obicei se mişca, zîmbea, făcea, în sfîrşit, un zgomot familiar. N-au făcut legătura şi s-au dus acasă. Căutînd pe drum cel mai mic pretext, fie şi o furnică, pentru a-şi întări senzaţia că, pe undeva, era vorba de o farsă.

Că nu era o farsă, îţi dădeai seama doar ascultînd aerul impregnat pînă la os de strigătele mamei lui Adi. Cînd nu poţi face nimic, ţipi, şi ţipi din ce în ce mai tare. Pe de o parte, pentru că nu mai poţi face altceva. Pe de alta, pentru că speri că, dacă ţipi tare, şi mai tare, cît poţi tu, poate se întîmplă ceva. Poate aude cineva.

Şi cînd te convingi că nici nu se întîmplă, nici nu te aude cineva, începe grozăvia. Pe care eu am văzut-o, de data asta. Aşa, cum stăteam cu o coroană în mînă, în capul coloanei de coroane. Atunci începe grozăvia. Începe cînd nimeni nu mai ţipă.

Şi cum îmi vine şi mie să plîng scriindu-ţi toate astea pe care nu ţi le-am putut spune mai devreme, stînd aşa şi ascultînd Concertul nr. 2 al lui Paganini şi apropiindu-mi retina de imaginea Emiliei, neverosimil de frumoasă, neverosimil de disperată, de blondă, de fără zîmbet, acum, în capela cu coloane, în care ne-am luat noi rămas-bun, şi ea s-a aplecat, mai albă decît tencuiala din jur, cu părul răsfirat prin sicriu, şi a rămas aşa, o clipă, atît cît să-l sărute pe Adrian pe gură.

După aia, Adi a rămas acolo, cu sărutul ei pe buze şi cam atîta tot, şi mie în momentul ăsta, de trei săptămîni el fiind sub doi metri de pămînt, venindu-mi greu, foarte greu.

Şi cum ninge acum. Cu fulgi mulţi şi mici şi cristalizaţi şi albi, ca să vezi. Ninge peste tot şi zgomotele sînt înfundate şi-mi aduc aminte de tăcerea dintre copacii cu crengi subţiri. Noi, opriţi acolo o clipă, privindu-i pe cei trei gropari aruncînd pămîntul, metodic, profesionist. Uitîndu-ne, aşa, la ei. Şi ei neuitîndu-se niciunde, doar aruncînd pămîntul. Apoi am aşezat coroanele. Cu aceeaşi senzaţie de gol ca pe drumul pe care-l adusesem pe Adi pînă la cimitir. Cu aceeaşi senzaţie că trebuie să spunem ceva, să facem ceva, şi nu ştiam ce. Pentru că faptul că ne durea era prea puţin.

Şi liniştea aia după ce mormîntul a fost cufundat sub flori. Aproape pace. Şi faptul că ştiam că de acolo, de sub cei doi metri de pămînt, lui Adi i-ar mai fi plăcut să mai audă o dată muzica pe care a îndrăgit-o atîta. Pentru care a respirat el, cît a respirat. Pentru că omul ăsta cînta rock într-o formaţie, iubea imens muzica. Atît de mult. Şi durerea că nimănui nu-i trecuse prin cap să aducă ceva, să punem acolo, lîngă cruce, ceva din care să cînte Dylan pentru ultima oară „Tommorrow is a long time, as I lay in my bed, once again”. Nenorocitul ăla de ireparabil. Avînd senzaţia că nici puţinul lucru pe care-l mai puteam face pentru Adrian nu l-am făcut, atunci, în ultima clipă în care am rămas singuri, noi, prietenii lui, şi cu el, în prima zi a noii sale ipostaze.

De cîte ori mănînc sau nu mănînc mi-aduc aminte de masa aceea lungă acoperită cu alb. Şi cu tăcerea noastră. Apoi, puţin cîte puţin, vin, ţuică, gogoşari. Cu obrajii încetul cu încetul acoperindu-se de roşeaţa căldurii şi de vin şi de faptul că noi mai eram încă vii. Care nu diminuase pentru a lăsa loc rîsului. Se dilatase doar, striat de zîmbete triste, umplînd doar golul de pînă acum.

Apoi, trişti şi cu stomacul plin, ne-am dus acasă. Unde am plîns.

Acum ninge. Greu, bogat, peste Bucureştiul cenuşiu. Altfel, mă simt destul de bine, doar că nu mai pot dormi ca lumea, şi mi-am împînzit creierul de coşmaruri şi sînt tot timpul neliniştit, neînţelegînd, cu o teamă de om hărţuit. Şi cum am ajuns la concluzia că toţi nu facem altceva decît să aşteptăm să crăpăm, aştept şi eu cu groaza în suflet să aud de alte şi alte şi alte lucruri neplăcute, cum l-am auzit în sâmbăta aia pe fratele lui Adrian, la telefon, ştii ceva, Adi nu mai e, cum nu mai e, uite-aşa, s-a dus. Toata viaţa m-am temut de lucruri nenorocite, cu o spaimă nejustificată, o spaimă de femeie isterică, şi de lume, şi de lucruri. Acum spaima asta a căpătat un contur, un obiect real. Perfect. E perfect. Şi stau aşa, vieţuitor, nici vegetal, nici animal, nici mineral, nici nimic, simţind doar moartea lui Adrian ca pe o gravă ameninţare asupra eului meu plăpînd.

Aşa că la mulţi ani, Mihai. Nu ştiu dacă acolo, în Franţa, anul nou vine simultan cu ăsta de aici, oricum sper că faptul că te iubesc foarte mult şi că mi-e dor de tine să-ţi parvină la timp, odată cu Moş Crăciun sau Gerilă sau cum i-o mai fi zicînd. Iartă-mă pentru scrisoarea asta tristă, dar simţeam nevoia să-ţi scriu toate lucrurile (din care am mai scos oricum trei sferturi), care mă rod dimineaţa. Şi cui dracu’ pot eu să spun ce gînganie mă supără, dacă nu ţie ?

Ţi-am primit scrisoarea cu Parisul şi cîrciuma din Cartierul Latin şi Maxime le Forestier şi Isabelle şi beţia cu patronul şi ţi-am simţit îngrijorarea tristă de început de an şcolar, într-o lume nouă, fără prea mulţi prieteni, fără nimeni să-ţi vorbească româneşte, cu excepţia ta, la oglindă, bănuiesc că treci uneori prin momente grele. Dacă stau bine să mă gîndesc, prea grele. Ce dracu’, doar sîntem atît de vulnerabili. Ai văzut. Şi mi-a plăcut foarte tare scrisoarea şi m-a apucat aşa, un dor de tine. După aia a murit Adrian. Şi după aia a început să ningă.

(din „Scrisori către Mihai”, Ed. Curtea Veche Publishing, 2014)