Ioan Es. Pop
tu chiar crezi că nu sîntem mai mult decît sîntem aici
la masă sau în gesturile noastre de trezie sau în timp ce ne înghesuim
dimineaţa în faţa chioşcurilor de ziare sau în serile lungi de toamnă
cînd ne întoarcem acasă cu aceleaşi şi aceleaşi mişcări de-a
lungul aceloraşi şi aceloraşi străzi?
cei de mîine nu-şi vor mai pune această întrebare.
dar noi, acum şi aici, izolaţi de limbajul care îi va pune capăt,
degeaba am scurmat cu unghiile în tencuială degeaba ne-am ţinut
lipiţi de pereţi: de dincolo nu s-a putut auzi nimic –
în fundătura vorbirii noastre răspunsul nu poate fi încă formulat.
şi doar rareori am deschis noi ochii şi numai ca să vedem
cum se răstoarnă peste noi ca peste nişte sicrie
tone de necunoscut. şi chiar atunci i-am închis repede înapoi
repede şi am zis nu-i adevărat încă trăim, încă trăiesc, trăieşte
trăieşte – l-am atins pe cel lungit alături.
trăieşte – s-a răsucit în somn a rîs a suspinat.
tu chiar crezi că n-am fost auziţi în nici o altă încăpere
în care noi n-am apucat să mai intrăm?
sau încăperea nu era încă zidită-n pereţi sau încă nimeni n-a locuit-o
sau cei ce vor veni s-o locuiască vor veni prea tîrziu sau
erau dar nu ne-au auzit cînd am bătut noi în pereţi sau au
bătut şi alţii în pereţi atunci şi au fost auziţi doar ei
sau n-am băgat de seamă cînd am trecut dintr-o încăpere în alta
dintr-o pivniţă în alta sau n-am vrut să spargem pereţii ultimei
încăperi de teamă să nu sau nu ne-am putut închipui că dincolo
de pivniţa asta pot fi şi alte încăperi, altfel luminate decît
de această leşie care se scurge prin crăpăturile de la uşa din spate
sau uşile din faţă nu erau încă zidite-n pereţi şi nici o altă
încăpere nu era zidită dincolo –
atunci ne-am năpustit cu lăcomie înapoi asupra propriului trup,
am coborît şi am tras cu furie trapele deasupra –
cu furie ca într-o provincie a uitării de sine
ca în pîntecele unei femei din care n-ar fi trebuit să mai ieşim.
măcar atîta să fi făcut noi: să fi cunoscut eşecul întrebării.
şi atunci proprietarii de poduri n-or să mai aibă putere deplină asupra
trupurilor noastre şi nici metresele noastre de var
nici frigul care abia mai poate fi stăvilit nici viforul nearticulat
care umple gîtlejul nici pereţii-n care unghiile noastre au scobit.
am lăsat trupul să se umfle peste noi
să se umple şi să se reverse
să umple încăperile în care am stat
să nu rămînă altă fisură decît
lujerul subţire-al respiraţiei – mătuşă
mătuşă, ne-am îmbolnăvit în orient, trimite-ne bani a-
vem nevoie de bani de doctori de medicamente
altfel în trei luni ne curăţăm, ne ducem dracului mătuşă –
bani, bani, altfel ne sufocăm în încăperea asta avem nevoie
de alt limbaj aici cunoaştem totul – ta-
vanul pereţii podeaua –
afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de
afară nu s-a putut auzi începutul
nici unei alte vorbiri.
lasă-l, abia dacă l-am putut găsi, s-a strecurat acolo
dis-de-dimineaţă s-a ghemuit ca sub un sac de celofan
d’aia are ochii cîrpiţi că l-ai ţinut prea mult înăuntru
nu-i el de vină că nu ştie vorbi
nu ştie ce-i aia ziuă cînd l-am scos s-a ghemuit
a scîncit şi-a strîns ochii de parcă i-ar fi sărit o
fiară pe faţă. lasă-l să doarmă, măcar n-o să zbiere toată noaptea,
n-o să-şi vîre unghiile în pereţi, degeaba îl
trezeşti, nu-i pentru el vorbirea.
şi nu te mai îngrijora atîta, fiica ta elvira e nevinovată, a zis,
zilnic a făcut piaţa anul ăsta degetele i-au înmugurit din nou
în mai o să avem din nou crizanteme –
n-o să le mai las să se ofilească ele ca anul trecut
o să le tai din vreme, a zis,
a intrat elvira fii atent i-a zis pe la debarcader au trecut aseară
doi oameni, au întrebat de tine le-am spus că te-am gă-
sit anul trecut în prăpastie cu trupul ciugulit de păsări
şi oasele împrăştiate – au plecat, fii pe pace, au plecat
aseară ciorba nu mi-a reuşit prea bine am pus în ea
prea puţin argint viu s-a strecurat
prinstomacultăuprearepede dar fii
fii pe pace tu, scumpul nostru tată, fie-ţi ţărîna uşoară
avem acum apartament avem copil avem cinci mii lei datorie
avem elefantiazis avem un unchi la minister care mi-e văr şi care a
citit leopardi a citit ghepardul nu vede n-aude şi e
fratele meu. el mi-a spus fii pe pace, a început, e pe cale să,
are să înceapă chiar acum teritoriul psalmilor:
peste tine doamne zidurile trupului meu sînt zidite
tu eşti absenţa pe care o-nvelesc, tu – somnul pe care-l dorm;
dacă eu sînt cerul tău cel căzut, pămîntesc,
nu răsări pe el decît în somn
că nu sînt decît un limbaj şi-mi este permisă orice incursiune
şi nu pot ieşi orice-aş face.