Mariana Codruţ

 

Trucuri muiereşti

Domnul Colb e purtătorul de cuvînt al directorului Băncii Sumbria Felix. A, veţi spune, un domn foarte bine plătit! Nu pe măsura stresului pe care‑l incumbă funcţia, vă voi răspunde !

Deoarece Banca Sumbria Felix a dat o frumoasă ţeapă depunătorilor din oraşul C. şi deoarece directorul băncii stă mai mult ascuns, ieşirea în public a purtătorului său de cuvînt, domnul Colb, e o treabă nici mai mult, nici mai puţin decît eroică. În ianuarie a avut mîna stîngă în gips ; nici nu se refăcuse bine, că în august a trebuit să renunţe la tenisul de cîmp din cauza unei lovituri de rangă aplicată măiestru în fluierul piciorului drept, iar în octombrie doctorii i‑au pus şi o placă de argint la cap. La sfîrşitul lui decembrie, domnul Colb ajunsese să se teamă pentru chiar onoratul simbol al bărbăţiei sale, după ce nişte cetăţence, influenţate de filmele americane, au agitat, cu gesturi grăi­toare, un cuţit de bucătărie pe sub nasul lui ! Era musai timpul să se producă o schimbare radicală : valva de aluminiu, prinsă cu elastic de şolduri, cu care domnul purtător de cuvînt proteja ce avea el mai scump pe lume după onoare, îl cam jena.

Slavă Domnului, în ianuarie următor, profitînd de faptul că frigul îi ţinea în casă pe foştii depunători, directorul a procedat la o manevră deşteaptă : a schimbat numele băncii şi a mutat‑o în capitală, pierzîndu‑şi urma. I‑a cerut şi domnului Colb să‑l urmeze, cu tot cu familie, ceea ce dumnealui a şi făcut.

Salariul era la fel de frumos, frica de ţepuiţi dispăruse, dar stresul luase alte forme : atîtea pro­tocoale la nivel înalt îl transformaseră pe domnul Colb într‑un ghem de nervi. Colac peste pupăză, şeful lui se împrietenise la cataramă cu primul-ministru, mare jucător de tenis de cîmp în week‑end‑uri, aşa că, pentru a‑i păstra prietenia, directorul băncii începuse şi el să joace tenis de cîmp; din respect şi pentru a nu fi acuzat de aroganţă, de concurenţă sau mai ştie el de ce, domnul Colb a renunţat la partida lui săptămînală care‑l ajuta „să mai evacueze din tensiune“. „Prea bătrîn“, cum spunea, ca să mai înveţe alt sport, în lipsa altei soluţii de a‑şi salva sufletul, hotărî să‑şi ia o amantă.

Zis, dar încă nu făcut. Cînd, înainte de revoluţie, era doar inginer textilist, era mai simplu, acum – ca persoană publică, deci expusă, lucrurile se complicau al naibii. O femeie tînără şi nemăritată i‑ar fi primejduit situaţia, cu pretenţia de a o lua de nevastă. Or, el avea deja la activ un divorţ, iar acum partajul chiar l‑ar fi usturat, după agoniseala frumuşică din ultimii ani. Femeile simple nu‑i plăceau – „ca şi cum aş face zoofilie!“, era vorba lui. Or, ingredientul spiritualităţii îi menţinea potenţa. Dar nici cu femeile deştepte nu era mai uşor. Cele pe care le întîlnea pe la protocoale erau, vai, membre în diverse partide : nu ştiau să ţină un secret, învăţaseră – cu trecerea trimestrială dintr‑un partid într‑altul – că „totul e relativ“ şi că „scopul scuză mijloacele“ şi vorbeau prea mult ! S‑ar fi putut lăuda fără scrupule cu relaţia lor sau, şi mai rău, l‑ar fi putut inhiba.

Trecuseră deja cîteva luni de frămîntări interioare, cînd domnului Colb îi veni o idee genială : să‑şi ia o provincială ! Provincialele sînt sentimentale, modeste şi nu se omoară cu viaţa de partid. Care viaţă de fapt nici nu prea există acolo, la ele, pentru că toate partidele stau în capitală şi nu au treabă cu provincia decît o lună‑două înaintea alegerilor.

Oraşul din care tocmai plecase trebuia însă ocolit cu grijă : nu uitase cuţitul de bucătărie rotit ameninţător în faţa lui de cetăţencele furioase. Aşa că şi‑a aranjat o deplasare la S., oraş din zona cea mai defavorizată a ţării : nu tu aeroport, deci nu emancipare, nu tu investitori străini, plus primar bătrîn şi lacom...

Întîmplarea benefică a făcut ca domnul Colb să vadă, chiar la prima ieşire în centrul urbei cu pricina, în faţa vitrinelor unei librării, o femeie care i‑a plăcut : era mică, delicată, dar mai ales tristă. O femeie tristă e ca o carte deschisă : ştii imediat ori că e divorţată, ori în prag de divorţ – în tot cazul, singură. Un bărbat în viaţa ei îi aduce imediat lumina pe buze...

Da. Micuţa doamnă Frunză era divorţată de curînd, başca – banii de la partaj nu‑i ajungeau pentru cumpărarea unei garsoniere. Ei, la naiba, dar nu voia împrumut la bancă ! Şi, ce mai, oaie sentimentală, nu voia nici bani de la domnul Colb, dispus s‑o ajute oarecum, pentru ca afacerea să fie fair, clară !

* *    *

La restaurant, în faţa unei cine bune, au vorbit şi‑au tot vorbit, iar el, bărbat experimentat, şi‑a dat pe loc seama că nu trebuie să‑i propună imediat să urce în hotel. Era o femeie subţire, ce naiba!

S‑au plimbat noaptea printr‑un parc, i‑a oferit haina lui pentru că la un moment dat dîrdîia de frig, apoi au intrat într‑un bar. El şi‑a luat un coniac şi a lăsat‑o pe ea să‑şi aleagă ce vrea. Dar, pentru că ştia că femeile sentimentale se dau în vînt după prăjituri, i‑a propus una cu o căciulă enormă de frişcă şi cu o cireaşă glasată deasupra. Spre surpriza lui, micuţa doamnă a refuzat cu hotărîre. „Nu‑ţi place ?“, a întrebat‑o. „Ba da, foarte mult !“, a răspuns ea. „Şi atunci ?“

Şi a primit o explicaţie care l‑a năucit : cică rămăsese din copilăria ei de la ţară cu ideea că prăjiturile nu se mănîncă decît în zilele de sărbă­toare, pentru că maică‑sa nu făcea prăjituri decît la zilele mari. „Şi asta nu e o zi mare ?“, a întrebat‑o el. Dumneaei a tăcut. „Nu e ziua în care ne‑am cunoscut ?“, a insistat el. „Eu nu am pe nimeni...“, a început tînăra femeie, dar domnul Colb, mai mult pentru a‑i tăia pofta de‑a se plînge, i‑a răspuns : „Mă ai pe mine !“. Ea s‑a uitat la el cu o privire dreaptă şi uşor tristă şi el i‑a susţinut privirea preţ de cîteva secunde bune, apoi a înecat‑o în paharul de coniac...

Şi totuşi, după aceea, doamna Frunză i‑a recitat o poezie. Ce mai, atmosfera se lega binişor, dar nu atît cît să‑şi facă domnul Colb curaj să... Însă, cînd el i‑a amintit că nu şi‑a luat medicamentele pentru bilă – păi, sigur, vorbiseră nu doar despre familiile lor, mă rog, în cazul ei, fosta, ci şi despre bolile lor –, a citit în ochii femeii atîta recunoştinţă, încît a înţeles că treaba e ca şi făcută... Cînd, profitînd pe stradă de întuneric, a sărutat‑o uşor pe buze, ea imediat s‑a lipit de el, tremurînd, şi i‑a mărturisit : „M‑am încălzit puţin !“. „Atenţie, atenţie !“, şi‑a zis domnul Colb. Prin cap i‑au trecut versurile „abia un braţ pe gît i‑a pus/ şi ea l‑a strîns în braţe“ – şi a surîs în sinea lui cu un gram de misterioasă amărăciune...

Tocmai se gîndea cum să procedeze, cînd ea şopti ca pentru sine : „Să ne dezbrăcăm de straiele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armura luminii“. O, domnul Colb simţi un fior de spiritualitate pe care nu‑l mai încercase de mult : auzi, să ne îmbră­căm cu armura luminii ! Armura luminii ! Genial !

Aşa că n‑a abdicat...

Şi bine a făcut. Au urmat o noapte şi o zi de vis – singurul incident a fost că doamna s‑a trezit cu necazurile lunare chiar atunci ; din cauza emo­ţiei, a spus ea ; trucuri muiereşti, a gîndit domnul Colb, prudent cît încape...

La plecare, el i‑a lăsat numărul lui de fax şi de telefon, dar nu i‑a spus cu precizie la ce bancă lucrează. I‑a dat şi ea numărul ei de telefon de la gazdă şi s‑au despărţit călduros : parcă se cunoş­teau de cînd lumea !

* *    *

Fireşte, a primit telefoane, scrisori sau numai bileţele pe fax, gen „Mi‑e dor de tine“. El nu suna, dar nu‑şi făcea griji : înţelesese că ea e genul „ataşabil“, plus că grija pentru asigurarea unui adăpost nu‑i lăsa timp pentru alte idile. Domnul Colb se pregătea pentru o lungă „prietenie“ extrem de comodă – singura grijă rămînînd să se urce din cînd în cînd în tren şi...

Şi a mai făcut‑o de cîteva ori, la intervale cam de o lună‑două. Însă începuse să se teamă : desco­perise cu oarecare angoasă că micuţa doamnă Frunză, care spunea că tot ce îi cere e „sprijinul moral“, îl iubea. Nici mai mult, nici mai puţin. La aşa ceva nu se aşteptase ! O crezuse o femeie serioasă ! Dar ea plîngea şi‑l ruga să‑i trimită şi el din cînd în cînd un semn, o scrisoare, chiar şi nesemnată sau din litere de ziar, cum vrea el, dacă se teme, numai să‑i scrie. Şi dacă e prea ocupat şi n‑are timp să‑i scrie, să pună în plic măcar o bucăţică de hîrtie şi să i‑o expedieze : ea va înţe­lege că el se gîndeşte la ea şi asta îi va fi destul. Se va hrăni din asta, o va ajuta să reziste, să supravie­ţuiască. „Trucuri muiereşti !“, mustăci domnul în sinea lui şi n‑a mişcat un deget. Ghinionul prietenei, el era omul care exact ceea ce‑i ceri nu face. Probabil că, dacă ea i‑ar fi spus : „Dacă te prind că‑mi scrii vreun rînd sau că‑mi dai vreun telefon, mă supăr“, el i‑ar fi scris şi ar fi căutat‑o la telefon. Dar micuţa doamnă Frunză nu se prea pricepea la oameni.

* *    *

După vreo patru luni, cînd începuse să‑l sune cam des, el a cerut administratorului băncii să‑i fie schimbat numărul de telefon : e mai bine s‑o înţarce din vreme. A primit aproape imediat un mesaj pe fax : „UNDE EŞTI ?“. Era aşa de disperat şi de patetic, de mişcător strigătul acela mut aruncat pur şi simplu în eter, în neant, încît, după ce a lăsat să treacă vreo zece zile, domnul Colb a căutat‑o la telefon. Ea avea vocea atît de nesigură şi de bucuroasă în acelaşi timp, un ton atît de dulce‑înlăcrimat, de parcă ar fi căutat‑o s‑o ceară de nevastă.

I‑a dat noul număr de telefon, s‑au mai întîlnit o dată, dar hotărîrea lui s‑o termine era deja defi­nitivă. Mai rămînea s‑o pună în practică, însă nu era impacientat dinspre partea asta : ştia că va găsi ocazia s‑o facă în aşa fel, încît să fie scutit de lacrimi, suspine, rugăminţi etc.

* *    *

Şi ocazia n‑a întîrziat să apară.

Spunîndu‑i ea după vreo lună că va veni pentru două zile în capitală, cu probleme de serviciu, el i‑a promis că o va aştepta în gară. Micuţa doamnă nu‑i ceruse aşa ceva, nici nu se aştepta, motiv pentru care propunerea venită numai şi numai din partea lui a făcut‑o să se piardă la telefon într‑o sumă de „Da ?“, „Chiar o să mă aștepți ?“, nespus de febrilă, de gîngurită, de topită de iubire.

În ziua şi la ora sosirii ei, cînd domnul Colb a primit primul mesaj pe telefonul mobil proaspăt cumpărat, el tocmai lua prînzul pe o terasă cu un prieten. Erau chiar la aperitiv. La al doilea mesaj, cei doi terminaseră felul întîi şi, ca să nu se enerveze din cauza chelnerului adormit, atacau problema prezumtivei schimbări a primului‑ministru. Termi­naseră de multişor friptura şi ajunseseră la problema minorităţilor, cînd veni cel de‑al treilea mesaj al ei. Amicii şi‑au băut tihnit cafeaua şi au trecut la desert, dar se vede treaba că femeia renunţase...

Domnul Colb a mai primit un telefon pe fix de la ea după o săptămînă. Cu o voce stinsă şi blîndă, a acceptat scuza şi explicaţia lui cum că „N‑am putut veni. A fost un scandal monstru la serviciu“.

Şi asta a fost tot.

* *    *

După cîteva luni, ochii i‑au căzut întîmplător pe un ziar din oraşul ei : anunţa sinuciderea unei Frunze G. cu somnifere. Nu lăsase nici un bilet şi gazda ei nu bănuia de ce o făcuse. „Era o femeie cuminte şi delicată, avea slujbă şi se înţelegea bine cu toată lumea.“

Domnul Colb respinse de la bun început ideea că ar putea fi chiar acea micuţă doamnă Frunză. Iar dacă totuşi o fi ea – se mai gîndi el o clipă – ... eh, trucuri muiereşti ! Tru‑curi mu‑ie‑reşti ! silabisi printre dinţi şi coborî plictisit la barul băncii după o votcă mică.