Constantin Cheianu

A fi un tub de „Colgate”

Avangarda fu oprită şi respinsă, bineînţeles, numai că din spate veneau în valuri toate cele treizeci de mii. În ce mă priveşte, avui proasta inspiraţie să mă pome­nesc între avangarda care era respinsă şi miile ce avansau nestăvilite în sens opus. Am trăit în acel moment o senzaţie irepetabilă, m-am simţit pentru o fracţiune de secundă un formidabil tub de „Colgate” şi am fost sigur că, în clipa următoare, pasta îmi va ţâşni prin toate orificiile. Se întâmpla lângă monumentul lui Marx şi Engels, acolo mă pomenii brusc umflat de mulţime şi am văzut clar cu ce intenţie: vroia să dea cu mine şi cu alte câteva zeci de prost plasaţi de păduricea de beţe negre, care ne aşteptau, nerăbdătoare, pe treptele de la CC. Lucrul pe care ni-l doream cel mai mult în timpul ciocnirilor cu miliţia era să primim „primul sânge”, adică vreun rănit-doi, căci numai treaba asta detensiona, parţial, atmosfera. Odată rănit careva, mulţimea se dădea înapoi, proferând blesteme, iar miliţienii şi soldaţii se blocau, miraţi parcă de boacăna comisă. Iată de ce m-am rugat pătimaş să fie cotonogit de urgenţă cineva. Şi aşa, cu o secundă înainte să fiu aruncat pradă vâr­furilor de suliţe negre, cum procedau dacii cu tinerii eroi sacrificaţi zeilor, se auzi că sunt doi răniţi. Mulţimea smin­tită mă lăsă să cad pe dalele din faţa CC şi se repezi să-şi ia în primire eroii. Odată aterizat, mă simţii brusc mai uşurat decât la decolare. Unul din cauciucurile trenului de aterizare, băgai de seamă, era lipsă. Pantoful meu botos rămăsese undeva, între cer şi pă­mânt. Poate mai era târât de protestatari. Toată asistenţa era mai interesată de răniţi, bineînţeles, decât de pantoful meu, aşa că m-am grăbit şi eu într-un picior către punctul de atracţie. Speram cu toţii să primim nişte răniţi adevăraţi, laţi la pământ, într-o baltă de sânge. Este inutil să mai precizez că, în adâncul sufletului, ne doream să fie nişte împuşcaţi veritabili, chiar dacă nu se auzise nicio împuşcătură. Vai, când l-am văzut pe unul dintre ei mişcându-se des­tul de zglobiu, cu faţa în sânge, ca după o bătaie ordinară, am fost aşa de dezamăgiţi. Avea doar capul spart şi singura consolare era că, în starea aceasta de rănit precar, încerca totuşi, din răsputeri, să se facă de folos. De pildă, se lăsa târât de nişte femei urlătoare către rândurile de soldaţi. „Vedeţi ce-aţi făcut, vedeţi?!” vociferau ele. Ce mai, ne plăcea băiatul. Mai puţin cealaltă victimă, o femeie care avea nesimţirea să nu ascundă că pe ea chiar o doare! Şedea trântită ca o păpuşă dezarticulată pe treptele de la CC şi nu reacţiona cu desăvârşire la cuvintele de încurajare pe care i le adresam. Părea să nu mai dorească nimic pe lume şi ne-ar fi arătat cu bucurie că îi este în cur de mitingul nostru dacă respectiva parte de corp nu i-ar fi fost printre cele mai afectate. Nu ne-a plăcut deloc tipa, într-un cuvânt, cu comportamentul ei aşa de neeroic. Culmea era că nu lăsase să-i curgă nici măcar un strop de sânge! Dacă mai zăcea pe acolo, ne-ar fi demoralizat cu desăvârşire şi bine că s-au găsit vreo doi nervoşi, care, umflând-o, au depus-o în tufişurile de lângă „Patria”, cât mai departe de privirile noastre. După care am putut să-l băgăm cât mai în faţa soldaţilor încă turbaţi pe rănitul nostru exemplar. Tipul eşuă, în cele din urmă, prin a ne dezamăgi, la rândul lui. Începu, prostul, să se dea în spectacol mai mult decât era cazul. Nu mai obosea să se mire de precizia cu care fusese altoit cu bastoanele. Era pregătit să repete povestea de fix treizeci de mii de ori, câţi eram pe acolo. Am fi dat mult să-l care şi pe el cineva în tufişuri. Ah, dacă s-ar fi găsit un alt rănit în locul lui, numai că unul împuşcat de-a binelea, poate chiar mort, dar tot aşa de băgăreţ! În fine, interveni un moment de acalmie şi puțin a lipsit să nu degenereze totul într-un soi de fraternizare cu soldaţii şi miliţienii. Acum, fiindcă nu mai era îmbulzeală, iar mili­tarii se potoliseră, cei care se aflaseră în spatele mulţimii se putură deplasa nestingheriţi în faţă, ca să-şi vadă de aproape călăii. Veneau să culeagă detalii cu care să-şi impresioneze mai târziu rudele şi prietenii, în povestirile despre cum ei se aflaseră în primele rânduri. Era pentru prima dată când cea mai a poporului armată din lume îşi bătuse – şi rănise! – poporul. Ne-am dat foarte aproape de ei ca să-i examinăm. Era aşa de ciudat să descoperi că nu sunt nişte extratereştri. Ori nişte fascişti cu svastici. Atunci ne-am permis răutatea să trecem în revistă as­pectele comice ale atacatorilor noştri. Chiar ne-a amuzat pe bune să descoperim cât de primitiv echipaţi, în comparaţie cu poliţiştii din Occident, erau aceşti milităraşi. Nici nu aveau un echipament special, purtau mantale mătăhăloase de culoare brună, aveau cizmele şi căştile soldăţeşti cele mai ordinare, ultimele mai şezând penibil pe vârful unor şepci masive, cât nişte turbane. Scuturile erau de-a dreptul dezolante: nu tu un metal mai şlefuit, nu tu un plastic mai fiţos, aveau aspectul celui mai banal metal neprelucrat, semănau cu tabla pentru acoperişuri. Mă gândesc că, dacă am fi un popor mai sănătos la cap, lucrul cel mai bun pe care îl puteam face în acea împrejurare, dacă tot nu am fost în stare să forţăm intrarea în CC, era să izbucnim, toate cele treizeci de mii, într-un hohot de râs năprasnic şi victorios în faţa acelor caricaturi. Precis puneam pe fugă Armata Sovietică! Nu, nu am râs. Noi am ales să ne simţim profund lezaţi de tratamentul cu nişte scule aşa de artizanale. Nu eram deloc împotrivă să mâncăm bătaie, dar chiar aşa… Nici măcar cu gaze lacrimogene nu au dat în noi! În pauza instaurată, una dintre protestatare nu găsi nimic mai bun decât să-i compătimească pe soldaţi: „Copiii ăştia nu au nicio vină, au fost trimişi pe capul nostru de bandiţii de generali!” Fiindcă nu înţelegeau nicio iotă, „copiii” ruşi continuau să afişeze priviri de gheaţă. Un glumeţ dintre ai noştri îşi făcu curaj să ciocănească, eroic, o bătută pe unul din scuturile lor şi am văzut că i-a costat mult să nu-i dea omului o formă dreptunghiulară strângându-l între scuturi. Atunci am decis că bătuta moldovenească repurtase victorie asupra scuturilor ruseşti şi că, prin urmare, e mo­mentul să-mi recuperez pantoful. Ajuns, într-un picior, lângă Marx şi Engels, nu găsii acolo decât o agrafă, doi nasturi şi un pix strivit, care nu au fost în măsură, bineînţeles, să-mi redea liniştea. În acel moment, am remarcat contrastul scandalos din­tre clocotul nostru revoluţionar încă viu şi calmul burghez pe care îl etalau cei doi bărboşi de bronz. Acum ne schim­baserăm cu locurile, acum noi făceam revoluţie, iar paraziţii de ei păreau să întruchipeze clasa dominantă şi reacţionară. Un fel de Ludovic al XIV-lea stând de vorbă cu ţarul Nicolai al II-lea. Tocmai buni de tras în ţeapă! Autorul sculpturii ne complicase fără să vrea situaţia. Era o lucrare vag inovatoare, clasicii nu se aflau undeva sus pe un soclu, cum cereau canoanele realismului socialist, de unde să ne privească, infatuaţi, zădărându-ne astfel cu aplombul lor. Erau impardonabil de accesibili, deloc patetici şi, oarecum, inofensivi, acolo, printre noi. Puteai liber să-l apuci de nas pe Marx, ori să-l gâdili la ouă pe Engels. Şi ca dimensiuni erau foarte umani, ne separa o proporţie de doar 1 : 1,5. Puteau trece drept nişte protestatari, care, pur şi simplu, îşi luaseră o pauză de cugetare. Gluma pe care a făcut-o unul dintre demonstranţi a fost să-i ardă un pumn greu, venit parcă dinspre Karl Marx-ul de bronz, altui protestatar, care tocmai îl îmbrăţişase de umeri pe Engels. Băiatul, până a se prinde, începu să se înălbească la chip. Gesturile acestea, ca şi acela al unora care se aşezau între cei doi clasici, interpunându-se în dialogul lor cu câte o strâmbătură sau un gest indecent ni se păreau totuşi superflue. Cum s-a văzut mai târziu, aceşti temerari de ocazie nu erau decât nişte kaghebişti puşi special să ne aţâţe. O făceau cu un zel oarecum exagerat, şi astăzi îmi dau seama că era din cauză că nu se puteau, pur şi simplu, bucura ca şi noi de protestul, în general, izbutit.