Mihail Vakulovski

Bizarocronică

 

 

 

„s-a oprit de numărat şi a privit în colţul camerei:

 

o păpuşă cu chipul său. Dezmembrată”

 

 

 

Cea de-a treia carte a lui Flavius Ardelean, care a semnat pînă acum cu pseudonimul A.R. Deleanu, e şi cea mai bizară de pînă acum. Şi pentru că – vorba poetului – trebuia să poarte un nume, Flavius Ardelean i-a zis „Bizaroproze”. Cartea are şi o copertă bizară – e neagră şi atît, neagră precum atmosfera din textele lui A.R. Deleanu aka Flavius Ardelean. Şi, atenţie, e 18+ (scrie şi pe coperta – neagră – a IV-a). O carte plină de cadavre, duhoare, coşmaruri, viermi, îngeri morţi, crime de tot felul, tortură, violenţe, agresiuni, avorturi, avortoni, hoţi de bebeluşi, puşti răpciugoşi şi din astea.

 

În primul text al cărţii, „Vegetal”, omul e văzut cumva din afară, fără ca el să-l vadă pe „cel” care-l urmăreşte. Omul e precum o furnică pe-un pai ce pluteşte în Ocean, care poate fi dus la mal, dar poate să fie înghiţit de valuri într-o secundă. O proză mai degrabă horror decît SF, o bizaroproză 18+, şi nu e vorba de limbaj, ci de imaginaţia scriitorului braşovean, care cred că e exploatată la maximum (ceea ce e foarte bine pentru un om de artă). O proză violentă, în care se întîmplă chestii care-i provoacă vomă inclusiv personajului care „taie şi spînzură” (la propriu).

 

În „Furcacaudină” autorul creează o instalaţie poetică onomatopeică din 20 de tineri poeţi („Imaginează-ţi: douăzeci de tineri scriitori erau prinşi în instalaţie, contorsionaţi, atîrnaţi, îndoiţi, goi, transpiraţi, însîngeraţi, cu capul în sus, cu capul în jos, într-o parte, leşinaţi, treji, plîngînd, urlînd, frînţi; pîrghii trăgeau de ei, altele se împingeau în ei, iar în mijlocul lor, ca trei haiku-uri organice, Bunescu, Meme şi Sever formau un triptic sîngeros: atîrnat cu capul în jos, Bunescu urla în timp ce cîrlige trăgeau pe rînd de degetele sale”). O proză despre legătura dintre artă şi viaţă, despre cît de dureroasă poate să fie asta pentru artă, despre cum arta poate să pedepsească viaţa şi invers. O proză pe care scriitorii ar trebui s-o citească cu voce tare cititorilor care-i întreabă „cît e realitate din cartea dvs. şi cît e ficţiune?”. O proză cu teorii & mişto la greu, din care îţi tot vine să citezi: „Tînărul poet, Sever Manolache, sever cu imaginea sa precum numele său, posesor de conturi pe toate blogurile literare, dormea în primul compartiment al unui tren care îl aducea de la Marele Colocviu al Micilor Scriitori, unde a împărţit patul cu poetul-minune de numai doisprezece ani, Nicu Flintă, care a tras vînturi toată noaptea şi a vomitat pînă dimineaţă, cînd l-au trimis acasă. Severul Sever era oricum şifonat după ce a încercat toată ziua să explice unor jurnalişti că nu e de acord cu numele colocviului, deoarece el, la cei şaptesprezece ani ai săi, este cel mai în vîrstă scriitor prezent, şi, la cele douăsprezece volume ale sale, nu se mai consideră un mic scriitor. Mai ales că pregăteşte a paisprezecea carte (sare peste treisprezece, că e cu ghinion) şi valoarea se numără în centimetri. De cotor de carte.

 

Şi cum dormea Sever cu gura deschisă şi cu România Literară făcută sul în braţe, uşa compartimentului se deschise şi se auzi:

 

— Biletul la control, condei fără tulei!”.

 

În cea de-a treia proză din carte, „II”, autorul inversează planurile (nu omul mănîncă porci, ci exact invers) şi totul devine brusc îngrozitor, ca-n „Planeta maimuţelor”.

 

„Geamantanul” e o poveste horror super sadică şi violentă, care, spunînd că „în unele zile, totul era exact ceea ce părea a fi”, demonstrează că aparenţele înşeală… amarnic.

 

„Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pămînt” are două planuri, care au în centru două personaje diferite: (1) tatăl pensionar, care aude sunete în beci şi (2) fiică-sa, care e îngrijorată de fricile tatălui. Coşmarurile bătrînului, adică 90 la sută din text, îşi au rădăcinile în trecutul de medic chirurg care a făcut în beciul său multe-multe avorturi clandestine (fireşte). Acum acei bebeluşi morţi, „unii violeţi, alţii roz, unii întregi, alţii deformaţi. Dar toţi fără chip, doar cu o gură hlizită fără dinţi” se răzbună pe călăul lor.

 

În „Sînul” un bărbat descoperă în perete un corp de femeie, îl ascunde la loc, lăsînd afară doar un sîn, care e plin de lapte. Aşa că începe să fure copii şi să-i aducă acasă, să ajute sînul să nu fie umflat, sperînd că va creşte o armată cu care va cuceri oraşul.

 

Personajul principal din „Chelia lui Valeriu” are o mare calitate pentru profesia sa de vopsitor – e spîn, „fără un fir de păr pe tot corpul”. Dar odată a intrat în vopsitorie un fier cu un fir de păr pe care-l vopsi şi doar el ştie ce-a observat, dar chestia aia îl vrăji pe loc şi de aici începe nebunia.

 

În „Cea mai bună dintre lumile posibile” îngerii au căzut pe pămînt şi au acoperit cu trupurile lor putrezite intrările şi ieşirile de la metrou, iar oamenilor din subteran au început să le iasă prin anus demonii de rahat. O povestire sub zodia rahatului – oraşul e de rahat, duhneşte a rahat, are primar de rahat, din oameni de rahat ies demonii lor de rahat şi tot aşa.

 

„Liniştea” se termină – şi încheie şi cartea – cu „Şşşşşşş…”. O proză urmuzian-harmsiană construită după principiul clepsidrei. Locuitorii satului Sutinos, mari flecari şi amatori nesătui de a învăţa limbi străine, află că a mai rămas un singur om în satul vecin, Muitnelis (citiţi denumirea satului invers!), ai cărui oameni nu vorbesc niciodată, aşa că sutinosienii nu au reuşit să le înveţe nici măcar un cuvînt. Se duc cu toţii în satul Muitnelis şi, ca să nu rateze ultimele cuvinte ale ultimului muitnelisian, trebuie să tacă şi să asculte („Timpurile treceau şi glasurile tăceau şi nici o limbă nu se mai auzea în acea vale şi, dacă or mai fi şi astăzi cîţiva sutinosieni în Muitnelis, împrăştiaţi pe dealuri ori înghesuiţi prin case, aşteptînd ultimele cuvinte ale ultimului om, putem fi siguri că tac.

 

Aşa că: şşşşş.

 

Şşşşşşş...”).

 

Am impresia că Flavius Ardelean s-a cam grăbit să publice „Bizaroproze”, textele de aici nefiind chiar atît de lucrate şi cizelate precum cele dinainte (din „Acluofobia. Zece povestiri macabre” şi „Îmblînzitorul apelor”). Cu toate acestea, volumul cuprinde cele mai bune două proze scurte ale sale: „Furcacaudină” şi „Sînul”. Da, şi trebuie să menţionăm că „Bizaroproze” ascunde tot atîtea bizarodesene (de Ecaterina Boricean) cîte bizaroproze sunt în volum, desene care se potrivesc la fix textelor şi pentru care-s ca un fel de oglindă (oricare dintre ele ar fi fost mai bun pentru copertă)!

 

Deşi „Bizaroproze” e foarte apropiată – din toate punctele de vedere – de cele două cărţi dinainte ale lui Flavius Ardelean, ultima piesă a cărţii ne poate sugera că autorul anunţă ceva diferit de ce a publicat pînă acum.

 

 

 

Flavius Ardelean, „Bizaroproze”, Herg Benet, 2014 (18+)