Mihail Vakulovski

Educaţie transnistreană

În colecţia „Romanul secolului XXI” a editurii Univers a apărut un roman de mare succes internaţional, „Educaţie siberiană” (deja tradus în 19 limbi, dar – la dorinţa scriitorului – nu şi în rusă!), scris de un tînăr născut în oraşul basarabean Tighina, în 1980. E vorba de Nicolai Lilin, despre care circulă multe zvonuri şi care a trezit interes şi datorită biografiei sale miraculoase (fabricată sau nu – nici nu mai contează). Pe mine mă interesează cărţile sale, dar tot nu pot trece peste biografia scriitorului. Nicolai Lilin este pseudonimul artistic al lui Nicolai Verjbiţki, care s-a născut şi a locuit în Moldova (Tighina/Bender), pînă a fost luat la armată (deci în copilărie şi adolescenţă), iar romanul „Educaţie siberiană” cuprinde exact această perioadă, personajul principal avînd numele scriitorului, Nicolai, zis şi Kolîma. Pe coperta a patra a cărţii scrie că romanul face parte dintr-o trilogie autobiografică (iar Lilin spune că romanul său e „o poveste autobiografică”), dar asta nu înseamnă că personajul Nicolai este identic cu scriitorul Nicolai Lilin, pentru că pur şi simplu nu e posibil aşa ceva (în sens că romanul este absolut fascinant şi acţiunea & evenimentele trăite de personaj sunt în afara legii şi nu prea pot avea loc în realitate, aşa cum vor crede unii cititori). Altfel spus, Nicolai Lilin este personajul Nicolai exact în aceeaşi măsură în care Nică din „Amintiri din copilărie” e Ion Creangă. Ar fi multe, foarte multe de discutat despre Nicolai Lilin, dar cel mai potrivit (şi mai igienic) e să ne oprim la cărţile sale. Totuşi, ca şi în cazul altui scriitor excepţional, Vladimir Lorcenkov, nu putem să nu ne întrebăm dacă Nicolai Lilin este (sau nu) scriitor basarabean. Ambii s-au născut în Moldova, ambii scriu despre Moldova (poate mai mult decît orice alt scriitor basa de limbă română!), dar ambii nu scriu în „limba de stat”. Lorcenkov scrie numai în rusă, iar Lilin (tot de limbă rusă) scrie numai în italiană, din 2003 el locuind şi activînd în Italia, la Milano, unde a deschis o galerie de artă numită Kolima Contemporary Culture (N.L. fiind şi un foarte bun tatuator, ca şi personajul său, Kolîma, de altfel, unul dintre capitole numindu-se „Cînd pielea vorbeşte”). Mie îmi place să cred că răspunsul e DA, că şi scriitorii minoritari fac parte din literatura ţării, mai ales dacă şi temele-s de aici şi acum, dar pînă la urmă contează arta (mult mai lungă decît viaţa – se ştie!).

Kolîma s-a născut într-o familie de „criminali cinstiţi” siberieni deportaţi în Transnistria în anii treizeci, pe vremea lui Stalin. „Educaţie siberiană” este un roman despre această comunitate din care face parte şi personajul, şi scriitorul, despre tradiţiile lor, respectate cu sfinţenie, despre stilul lor de viaţă, despre relaţiile dintre ei & între ei şi restul societăţii. Romanul începe cu sfîrşitul („ştiu că n-ar trebui să fac asta, dar”…), adică cu prezentul trăit de personaj, luat la armată şi trimis în ghearele războiului din Cecenia, apoi se întoarce la copilăria sa din Transnistria, dar nu şi la un stil de viaţă liniştit. Aici mi-am amintit de alt scriitor rus care a luptat în Cecenia, Zahar Prilepin, care a debutat cu „Patologii”, un roman despre dragoste şi război, despre Cecenia şi prima iubită a personajului său autobiografic. În afară de super acţiunea personajelor, biografiile fabuloase şi tradiţiile unice ale comunităţii (aici, ca şi-n „Moscova-Petuşki” de Venedikt Erofeev, găsim şi multe… reţete), e foarte interesant de urmărit unghiul prin care văd aceştia Transnistria („singuri cu noi înşine, cum fusesem în realitate dintotdeauna”), Moldova, Rusia („tipica morală rusească reuşea să-mi stîrnească mînia”), Siberia, România, Europa, dar şi părerea lor despre scris („scrisul e de fapt o lovitură de cuţit”), comunicare („o vorbă bună taie şi spintecă mai abitir decît orice cuţit!”, „cuvîntul spus nu se mai întoarce înapoi”), familie („Familiile trebuie să fie la fel de perfecte ca armele”), evoluţie, educaţie („insulta este considerată de toate comunităţile o greşeală specifică oamenilor slabi şi fără minte”), artă („adevărata artă e o formă de protest, de aceea orice operă de artă trebuie să stîrnească contradicţii, să dea naştere la polemici”), bani („Siberienii nu ţin bani în casă, deoarece se zice că aduc necaz în familie, distrug fericirea şi „sperie” norocul”), lege, deportări („Uneori se întîmpla ca două trenuri venind din direcţii opuse să se întîlnească: într-unul era lume din partea europeană a continentului care era trimisă în Siberia, iar în celălalt situaţia era opusă. Dintr-un tren auzea strigîndu-se: - O, Doamne, ne duc în Siberia! E mult prea frig acolo, o să murim cu toţii! Şi din celălalt se auzea răspunsul: - Iisuse Hristoase, ne duc în Europa, nu tu păduri, numai dealuri sterpe, o să murim de foame!”), război, manipulare („Nimeni nu ştia ce se întîmpla cu adevărat în Transnistria, ştirile de la televizor prezentau lucrurile în aşa fel încît, după ce mă uitam la tîmpeniile alea, chiar şi eu aveam impresia că tot ceea ce trăiam nu era real”) ş.a.m.d. Apropo de personaje – toate (extrem de multe) sunt pitoreşti şi originale, fiecare are o poveste în spate şi un prezent la fel de nesigur şi pe muchie de cuţit precum viitorul („în viaţă nu există nimic sigur şi stabil”). Cartea se citeşte cu un interes imens, totul fiind nou, necunoscut şi interesant pentru cititor, iar cînd ajungi la sfîrşit îţi pare rău că s-a terminat. Eu, de exemplu, mi-am lăsat zece pagini pentru a doua zi doar pentru a lungi lectura, iar cînd ajungi la ultima frază, „Am primit o educaţie siberiană, am răspuns eu în timp ce el închidea uşa”, îţi aminteşti că povestea începuse cu sfîrşitul şi mai citeşti o dată introducerea. Apoi, mai avem celelalte două părţi ale trilogiei, pe care sper să le putem citi cît mai repede în limba română.

Nicolai Lilin, „Educaţie siberiană”, trad. Cristina Gheorghe,

Ed. Univers, 2013