Mihail Vakulovski

„Fără ruşine”

„Fără ruşine, vecine, fără ruşine, că cu ruşinea mori de foame.

Fără ruşine, înainte…”

Cristian Robu-Corcan este unul din cei mai buni prozatori români încă tineri, hai să zicem post-„optzecişti”. Atît de fain, încît atunci cînd au primit manuscrisul primului său roman, „Gravură în mi bemol”, cei de la editura Humanitas au crezut că e o farsă, că cineva se distrează şi, încercînd să le verifice vigilenţa, le-a trimis traducerea unui roman al vreunui scriitor străin. Următoarea carte a lui Cristian Robu-Corcan a fost „Cînd vine vremea gîştelor sălbatice”, un roman excepţional, distins de revista Tiuk! cu premiul Cartea Anului. E adevărat că Robu-Corcan păstrează un anumit mister în legătură cu biografia sa – locuieşte în Brăila, un orăşel provincial, nu a intrat în nici o gaşcă literară, nu frecventează nici cenaclurile sau cluburile de lectură, nu prea publică nici în reviste şi nici nu se autopromovează, cum fac cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie.

Noul roman al lui Cristian Robu-Corcan se numeşte „Fără ruşine” şi a apărut la tînăra şi ambiţioasa editură bucureşteană Herg Benet. O carte pe care nu scrie absolut nici un rînd despre autorul ei, nici măcar ce a publicat înainte. „Fără ruşine” e un roman existenţialist fără cusur, care se citeşte dintr-o răsuflare, fără pauze, fără să-ţi vină să laşi cartea deoparte înainte s-o termini. Eu am citit-o în tren, între CenaKLUbul Tiuk! de la Braşov şi lansarea „Riduri-lor” de la Cluj şi mărturisesc că atunci cînd am ieşit din compartiment mi-am lăsat fără grijă geanta acolo şi am luat cu mine doar aparatul foto şi cartea lui Cristi; mai aveam de citit doar cîteva pagini pînă la sfîrşit şi nici nu vreau să-mi imaginez cum m-aş fi simţit dacă cineva nu i-ar fi permis personajului homodiegetic să-şi spună povestea pînă la capăt. Personajul principal din „Fără ruşine” e Matei Istodor, un scriitor de 60 de ani, aflat în pragul pensionării. De fapt, un om la sfîrşitul vieţii, care vede filmul existenţei sale cu ajutorul amintirilor (viaţă) şi al unui şir de citate (carieră, pasiune). Matei Istodor crede că „scriitorul adevărat, cel mai adevărat cu putinţă, scrie şi gândeşte din cauza unei pudori infinite. Ruşinea îl împiedică să aibă propria lui viaţă, nu există o „adevărată viaţă” a unui scriitor adevărat. Viaţa unui scriitor adevărat nu este altceva decît un trecut fotografiat, care trezeşte în ceilalţi amintiri despre ei înşişi. Perspectiva biografiei unui scriitor adevărat se deschide într-un fals album în care fotografiile iau chi-chi-chi... da, Matei Istodor se bîlbîia uneori în gînd... chipul privitorului. Dacă nu o identitate de împrumut, atunci ce face diferenţa dintre unul căruia îi e ruşine şi altul care nu cunoaşte ruşinea?”. Matei Istodor nu-şi imagina că va fi scriitor, ci ştia că va fi scriitor, cu toată opoziţia părinţilor. Cînd i-a apărut primul roman mamă-sa i-a spus că i-a făcut de ruşine, iar taică-său i-a reproşat că acum toţi o să rîdă de el, că fiu-so scrie… poezii („de la părinţi culegi întotdeauna contrariile care te vor măcina o viaţă întreagă”). De aceea Istodor e asocial şi nu are nici prieteni, nici familie, aşa că mai avem puţine personaje în „Fără ruşine”: Moţoi – şeful de la Pensii, secretara acestuia şi familia Ciocan, vecinii din dreapta: Costache, soţia sa Sîmbotica şi fiul lor – Ronaldinio („Mazda, urlă copilul, Mazda... Dacă nu-mi spui aşa, te omor. Te omor, mă... Un văr de-al meu din Franţa are o maşină lungă de aici pînă la biserică... Te omoară dacă-i zic”). Ajungînd la vîrsta pensionării, Matei Istodor îşi depune dosarul la Casa de Pensii, dar trecerea din cîmpul muncii în inactivitatea profesională nu e o treabă tocmai uşoară. Şeful de la Pensii, fost prieten cu taică-so, îi cere mită pentru a-i face pensia mai mare. De aici încep a se amesteca stările şi citatele şi amintirile în „filmul” bătrînului scriitor. Citatele îi veneau din cînd în cînd, „cînd tresărea brusc şi lacrimile prindeau a curge în valuri, apoi, la fel de brusc, oprind lacrimile, năvăleau peste el cuvinte suprapuse pe propoziţii sau fraze”. Citatele şi amintirile aveau asupra lui efectul unui narcotic, „imaginile i se derulau în cap de parcă ar fi fost drogat”. Îşi aminteşte mereu întîmplări din timpul comunismului ceauşist, majoritatea legate de conflicte mai mult sau mai puţin absurde, care se lăsau cu înjurături sau bătăi, multe la miliţie sau securitate (că nu l-a aplaudat pe tovarăşu’ de la Bucureşti, că ar ascunde ceva…). Matei Istodor locuieşte într-o casă veche, dar într-un loc rîvnit de noii îmbogăţiţi din Brăila. Vecinul din dreapta, Ciocan, s-a mutat aici de 6 ani şi de atunci îşi construieşte întruna casa lui extrem de kitsch, fireşte („De şase ani, vecinii din dreapta, proprietarii casei roz, construiau. Zi de zi. Încă mai construiau chiar şi după ce terminaseră casa. Ce construiau? Matei Istodor n-ar fi putut spune. De unde să ştie ce anume mai construiau ăia? Putea, evident, să confirme faptul că, zilnic, pe poarta vecinului Ciocan – aşa-l chema – intrau roabe întregi de balastru, cîte o duzină de saci de ciment, găleţi de nisip şi fel de fel de scule pentru construcţii, de la mici betoniere portocalii pînă la pickhammer-uri albastre şi roşii, de la pendulare negre pînă la maşini albe de raşchetat parchet. Zmmmmmmm, brrrrrrrr, zmmmm, trosc, tati, dă şi mie să dau cu bormaşina, pliz, cioc-boc, cioc-boc, Costache, vezi că loveşti copilul, tîgîdîm, tîgîdîm, taci, fă, în pizda mă-ti...”). Pînă la urmă bătrînul scriitor îşi ia bătaie şi de la şeful de la Pensii, şi de la vecinul cu palat roz şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Îi face plîngere la poliţie lui Moţoi, iar Ciocan crede că el e pîrîtul, aşa că-l mituieşte să-şi retragă plîngerea. Îi dă 50 de milioane, iar Moţoi ceruse 30. Îi duce plicul libidinosului corupt de la Pensii, „ţi-am dat cincizeci de milioane cu un singur scop, bolovane, urlă Matei Istodor. Să-mi faci pensia exact cît iese, legal. Ai auzit?”. Mai departe naraţiunea e şi mai interesantă, dar aici închei povestirea, ca să deschideţi voi cartea şi să descoperiţi ce soartă-i croieşte Cristian Robu-Corcan personajului său, cu care e şi foarte dur, şi foarte darnic în acelaşi timp.

Romanul „Fără ruşine” de Cristian Robu-Corcan e o operă de artă desăvîrşită, pe care o recomanzi fără reţinere tuturor oamenilor la care ţii, deşi ştii că povestea o să pună degetul pe rană, surprinzînd adevăruri general umane, în care se regăseşte orice om la un moment dat. Un roman care mi-a amintit de filmul „Amour” de Michael Haneke. Cred că Robu-Corcan este unul din scriitorii care trebuie promovaţi mai insistent – şi-n România & R. Moldova, dar şi-n străinătate, căci avem un scriitor ale cărui cărţi s-ar potrivi fără probleme printre cărţile celor mai buni scriitori contemporani străini – dacă ar ajunge printre ele. Lectură plăcută şi utilă!

Cristian Robu-Corcan, „Fără ruşine”, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2014