Mihail Vakulovski

Sorgul roşu

„trecutul ce nu moare niciodată

şi prezentul ce nu rămîne niciodată”

„Sorgul roşu” de Mo Yan (Premiul Nobel pentru literatură din 2012) e o carte roşie încă din titlu, cu coperte roşii şi roşie şi-n interior – de la sînge şi dragoste, de la viaţă şi moarte, ură, duşmănie, răzbunare şi război, de la culoarea sorgului şi de la violenţa şi cruzimea istorică a ţinutului Gaomi, unde are loc acţiunea (în anii ’20-’30, sec. XX). Despre acest loc aflăm de la început că e un fel de Macondo chinezesc: „Iubisem peste măsură ţinutul Gaomi din nord-est, urîsem peste măsură ţinutul Gaomi din nord-est, dar, pînă la urmă, după ce m-am făcut mare şi-am studiat cu hărnicie marxismul, m-am deşteptat: fără îndoială că ţinutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos şi locul cel mai urît de pe pământ, cel mai altfel şi cel mai lumesc, cel mai neprihănit şi cel mai întinat, cel în care bărbaţii sunt cei mai viteji şi cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine şi se poate iubi cel mai bine. Bătrînilor din ţinutul meu care şi-au dus existenţa pe această bucată de pămînt le plăcea să mănânce sorg şi-l cultivau în fiecare an în cantităţi mari”.

Naratorul se întoarce după 10 ani în acest ţinut contradictoriu în care s-a născut şi de unde i se trage tot neamul său de bandiţi şi începe să descopere, poveste cu poveste, amintire cu amintire, istoria neamului său, cartea fiind în primul rînd un elogiu neamului din care, umil, face parte. Personajul homodiegetic lipeşte poveste cu poveste, de aceea naraţiunea nu e lineară, timpurile îmbinîndu-se şi îmbrăţişîndu-se în continuu, cu o viteză ameţitoare, un adevărat realism magic chinezesc. Stilul lui Mo Yan e aparent simplu (cartea se citeşte repede şi cu plăcere, în ciuda grosimii ei – 474 de pagini!), dar mereu pînă la urmă scriitorul chinez o întoarce ori metaforic, ori simbolic, oricum alambicat, ceea ce aduce o originalitate ciudată stilului („În ultimele zece zile şi mai bine însă, toate se dăduseră peste cap în o mie de feluri vîntul pînza răsucise, ploaia lintiţa bătuse, iazul numai lotus rupt, roşii două turturele”). Uimeşte bogăţia şi diversitatea detaliilor – ameţitoare şi uluitoare. Foarte multe stări lăturalnice, care se învîrt în jurul naraţiunii, de fapt terminată pe la începutul cărţii (cînd aflăm cine, cum şi de ce va muri), după care scriitorul lipeşte bucăţică cu bucăţică, poveste cu poveste, întîmplare cu întîmplare, amintire cu amintire, detaliu cu detaliu, istorie cu istorie, istorioară cu istorioară. Uneori aceste linkuri par nefireşti, lipite forţat. De exemplu, în scena cînd japonezii (descrişi ca fiind deosebit de cruzi şi inumani – şi ne vom convinge imediat de asta) intră în curte, sparg prima uşă a casei, a doua, apoi ajung la uşa unde se ascunde „bunica a doua” şi fiica ei mică, această femeie îşi aminteşte că sunetul ăsta e ca „ţipătul ascuţit slobozit pe gură de nevăstuica aceea bătrînă după ce o lovise – cînd îi crăpase ţeasta, se auzise un sunet la fel de limpede ca atunci cînd calci pe coji de alune uscate”. Apoi dă-i şi dă-i cu nevăstuicile pe care le ura şi de ce avea toate motivele pentru asta, pentru că nu ştiu în ce an… şi iar hai cu poveşti cu şi despre nevăstuici… Dar personajele sunt fascinante, fiecare dintre ele avînd în spate o biografie miraculoasă, care ascunde (sau dezvăluie) foarte multe întîmplări remarcabile (perechea Yu Zhan’ao & Dai Fenglian, bunicii – personaje cu adevărat nemuritoare!). Oameni care n-au prea avut „timp liber”, doar pentru ei, fiind mereu în război – ba cu „diavolii japonezi”, ba cu alte detaşamente de chinezi (comuniştii & naţionaliştii), ba cu cîinii care – în haită – mîncau cadavrele luptătorilor.

O carte foarte faină, un scriitor incredibil de bun, care cu siguranţă a meritat premiul Nobel pentru literatură (şi mai ţin minte că în acel an am sperat să ia Nobelul concurenţii lui Mo Yan – Haruki Murakami, Umberto Eco, Philip Roth sau Ismail Kadare)!

Mo Yan, „Sorgul roşu”,

Ed. Humanitas, 2012

Traducere din chineză de Dinu Luca