Mihail Vakulovski

„Simfonia animalieră”

„Simfonia animalieră” de Veronica D. Niculescu e o cărticică mică şi pătrată, frumoasă şi elegantă (coperte & ilustraţii de Anca Smărăndache), exact aşa cum visa să fie Dede, unul din cele trei personaje principale ale „Simfoniei…” (plus naratorul, fireşte): „Dimineaţa, cînd am deschis ochii, am observat bucuroasă că Dede rămăsese cu mine. Stătea în fotoliul de la fereastră, cu genunchii în braţe, cu nasul într-un ibric de cafea, ascultînd vijelia de-afară. Obosită, cu urmele plînsului de aseară pe chip, părea atît de bătrînă. În faţa ei, pe birou, era manuscrisul, atît cît era. Am privit-o fără să mă mişc, aş fi vrut să nu observe că m-am trezit, nu încă, voiam să o mai pot privi nestingherită o vreme. Dar uitasem că ea ştie atît de devreme tot ceea ce eu nici n-am încă habar că va fi. / — Dacă totuşi vei reuşi să o termini – mi-a zis cu glas răguşit, fără să se întoarcă înspre mine – cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”.

„Minutarul” animalier e o poveste pentru maturi, dar care poate fi citită şi de copii şi, mai ales, de bătrîni (altfel de maturi, altfel de… copii), la alt nivel, cu alţi ochi, aşa cum şi personajele „poveştii” se uită la lume şi la teatru. Veronica D. Niculescu a mai avut o experienţă literară ne-realistă, cumva paralelă, de poveste, cînd a scris, la patru mîini, împreună cu Emil Brumaru, „Basmul Prinţesei Repede-Repede (o poveste pentru adulţi)” (aici), un experiment la fel de original precum „Ţinutul Celălalt” de Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan. Cu toate că personajele sunt animale – un arici, un hîrciog şi o cîrtiţă, pe care naratoarea îi duce la teatru, „Simfonia animalieră” rămîne o carte existenţialistă şi cotidiană, fiindcă cel mai important personaj al textului e realitatea, lumea văzută prin ochii personajelor (iar alt personaj foarte interesant e chiar naratoarea!). Ceea ce aflăm încă din motoul cărţii („De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea, / aş lua un hîrciog, un arici sau un sobol, / i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru / şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed / aş asculta ce spun despre lumina rampei, / despre sunetul muzicii, despre balet” – „Pe pămîntul nostru” de Czeslaw Milosz), remixat subtil de scriitoare la sfîrşitul „Simfoniei…” („De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea, / aş lua un hîrciog, un arici sau un sobol, / i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om / şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed / aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică, / despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”).

Am amînat puţin lectura cărţii, pentru că simţeam că trebuie să se întîmple undeva aparte, într-un cadru special – şi mai ales în linişte. Imediat ce mi-am pus amprenta pe carte am ştiut că plecăm în cîteva zile la Constanţa (deci la mare), Carmina ţinea un curs („De-a arhitectura”), iar eu aveam o zi întreagă doar pentru „Simfonia animalieră”. Ne-am cazat la o pensiune particulară. La Braşov ne îmbrăcăm deja ca toamna tîrziu, aici e mai cald decît a fost vreodată în vara asta sub Tîmpa, aşa că nu pot închide fereastra (spre curte). Citesc „Simfonia…”, am intrat deja în atmosfera „animalieră”, dar sunt încontinuu deranjat de-o voce piţigăiată şi răstită de bunică trecută prin viaţă ca pe schiuri. Citesc: „curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori”. Aud: „Nu intra încălţat, mă, că abia am spălat covoru’, negru era, mă!”. Citesc: „sala, promisiunea mîntuirii prin poveste”. Aud: „Mă, ce faceţi voi, mă, acolo? Închideţi uşile, mă, că e curent!”. Citesc: „Cînd, după vreo oră, pe scenă s-a strigat „Urăsc yahoo-ii! Mi-e silă de yahoo-i!”, ne simţeam deja ca la noi acasă, el se rotise, mai avea un pic şi ajungea cu burta în sus, aşa că i-am zis făcîndu-i cu ochiul: / — Dar şi mai silă mi-e de facebook. / Chiar aşa i-am zis-o, cu literă mică”. Aud: „Treaba ta, da’ chiftele de la mine n-o să mănînci! Ce ca ce, da’ la chiftele mă pricep, mă!”. Citesc: „Mergi în faţa oglinzii, vezi moartea”. Aud: „Daţi-vă, băi, jos, că acuma vine la meditaţie, o să vedeţi pe naiba Argentina!”. Citesc: „tot mergînd dintr-o carte în alta, iar dintr-această alta în alta. Ca dintr-o viaţă în alta şi-n alta”. Aud: „Băi, nu trebuie să ţipaţi acolo, băi! Vorbiţi frumos, purtaţi-vă frumos, băi!”. Citesc: „tocmai cele mai previzibile lucruri sunt cele care ne scapă. Nu vedem ce e sub nasul nostru, nu auzim zgomotul de fond”. Aud: „Ari, eşti surdă? Băi, eşti surdă? Hai, lăsaţi vrăjeala, faceţi-vă temele!”.Citesc: „Dorul începea exact aşa, ca o iarnă”. Aud: „Măi, nu mai rîde ca prostu’, că-ţi dau una peste gură, prostovane ce eşti!”… Dezbrac tricoul, închid fereastra. Veronica îşi duce personajele la teatru. Ariciul Doinel prinde o piesă („Călătoriile lui Gulliver”) 18+ din cadrul festivalului dramatic dintr-un oraş european (Sibiul Veronicăi D. Niculescu, de exemplu). Nu nimereşte într-un moment prielnic, fiind multă lume, inclusiv mămici care habar n-au pe ce lume trăiesc, copii-brute, bătrîni sadici – toată viaţa veterani de război… Ariciul se uită critic la teatru, văzîndu-l ca pe o oglindă a societăţii („Ei, Doinel, cum ţi se pare? / Mi-am tras degetul din gură şi i-am zis: / ...Lumea? Lumea e o porcărie”). Hîrciogul Ciobi, în schimb, e vrăjit de spectacol („Ultima zi a tinereţii”), de la început pînă la sfîrşit, dar şi mult după căderea cortinei (dar, vorba lui Doinel – „Dar ce se termină vreodată, şi cînd. Căci ce nu e deja terminat, dacă e?”). Iar cîrtiţa Dede (de la Dedesubtilă) e pur şi simplu fericită, deşi nu vede, adică nu vede ca noi, oamenii. Ea ajunge ultima la teatru, fiind şi cea mai mică, şi mai specială. Vine la un spectacol compus din trei piese scurte („Auto-Da-Fé”, „Păzeşte scara asta” şi „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”), atraşi iniţial de denumirea ultimei părţi, dar „ar fi fost un non-sens să ne gîndim să mergem numai la cea de-a treia piesă. E greu să intri cu un arici, un hîrciog sau un sobol la teatru, dar să mai şi intri după ce spectacolul a început poate fi sinucidere curată, chiar dacă ai loja ta”).

Personajele au personalităţi distincte, şi nu se deosebesc doar ca fizic, stare sau viziune asupra vieţii & realităţii, ci şi ca limbaj, ca-ntr-un veritabil poem-roman sau piesă în versuri, cum poate fi citită „Simfonia…”. Ariciul are un limbaj şi un stil propriu, deosebit de cel normal, al naratorului („Yoshimatsu ar fi un nume bun pentru un motan, dar nouă ne place să avem motani motani, fără nume şi de fapt nu considerăm că ni-i avem. Fiesc şi ei cum ne fiim şi noi (…) Teatrul există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască”). Hîrciogul întinde vocalele şi foloseşte „a” şi „ă” în loc de „i” (şi invers): „îţi voi povesta”, „data viitoară”, „adunit grăunţe”… Iar cîrtiţa comunică cel mai bine prin gesturi, mimică şi limbajul trupului, nu cu ajutorul cuvintelor. De altfel, Veronica D. Niculescu îi caracterizează încă din titlurile capitolelor care-i au ca protagonişti. Ariciul e spiritual, hîrciogul e graţios, şi cîrtiţa e sentimentală. Iar ceea ce văd personajele Veronicăi D. Niculescu e lumea în care trăieşti tu! O carte de citit, de ascultat, de văzut, de iubit!

Veronica D. Niculescu, „Simfonia animalieră”, Casa de pariuri literare, 2014