Mircea Băduţ

Întoarcerea fratelui risipitor

Editura Europress

Personaje: Cainur, Abelamt, tatăl lor, figuranţi

Anno Domini: ?

Locaţia: cvasi-continentală

[Cainur:]

În peregrinările mele am întâlnit mai toate formele de relief ale lumii. Dintre ele, dealul îmi este mai prieten: o prietenie cu nuanţe, după cum şi el se prezintă mai golaş sau mai împădurit; dar îmi rămâne cel mai apropiat. Muntele mă nelinişteşte – probabil datorită verticalelor grave şi culorilor sumbre –, dar mă şi entuziasmează, mă incită la explorare prin chemări atavice.

Însă câmpia frustă, fie ea la şes ori mai sus, în podiş, mă provoacă cel mai adânc şi totodată mai paradoxal: când spaţiul acela imens mi se aşterne în faţa paşilor, aflându-mă singur între pământ şi cer, mă simt atât furnică cât şi zeu. Nu gânduri mă tulbură, căci ideile nu se mai coagulează, ci sunt furat de simţăminte, ele îmi dau aripi la acelaşi trup pe care mi se altoiesc picioare de plumb.

Iar dacă drumul arămiu ce se întinde de sub tălpi până în depărtare – unde, micşorat, el îmi apare strivit între câmpul cel verde de la orizont şi văzduhul albastru tivit cu fuioare de nori – nu-i unul scurt, atunci parcurgerea acelei imensităţi îmi va aduce în minte gânduri de un fel aparte. Gânduri pe care altminteri le alung, le încui de teamă că vor strica ce e mai incitant în viaţa asumată în ultimii ani. Gânduri ce ameninţă cu întâlnirea acelei intersecţii în Y (i-grec) când – indiferent că o voi lua spre stânga sau la dreapta – o parte din mine va muri...

Dar tot el, spaţiul acela infinit, mă salvează: fascinaţia crescândă la străbaterea geometriei grandioase îmi alungă teama aceea, o face incompatibilă cu intersecţiile imense ale paralelelor neeuclidiene trasate pe cer şi pe pământ, înlocuind-o cu senzaţii demiurgice...

*

Deşi deocamdată discretă, înserarea se insinuează prin mici semne cosmice. În câteva ore va trebui să aleg “rangul hanului” (ori “numărul de stele”, dacă dorm în aer liber). E ideea mea de a face haz de necaz, de a nu mă oftica pe faptul că de câţiva ani tot dorm pe unde apuc. Desigur, când am bani chiar aleg un han curăţel, cu mâncare mai aleasă, eventual cu ceva animaţie la aşternut... Altfel, la strâmtoare, sunt în stare să-mi găsesc refugiu nocturn în felurite locuri care să mă protejeze de rouă, de ploaie, de animale, de oameni. O colibă abandonată, o şură de paie, un şopron, o vizuină părăsită. În zonele locuite cer adăpost caselor de oameni, şi uneori se-ntâmplă să primesc. Cu ceva mai mult noroc pot rămâne acolo pentru un angajament de muncă pe câteva zile: dacă e vremea recoltei sau dacă gospodarul are nevoie de salahori. Cu plată în natură de obicei, ori în bani dacă munca e mai grea.

[Abelamt:]

Admiraţie, nedumerire, ciudă şi dispreţ s-au perindat în mintea mea ca judecăţi la problema văduviei celibatare a tatei. Mult timp l-am admirat că nu şi-a adus altă femeie, persoană străină deci, în casă. Însă în primii ani de după dispariţia mamei era şi nemulţumire, fie din cauza vreunor lipsuri (pasagere în fond, dar acute pentru minţilor noastre necoapte), fie pentru că trebuia să muncim noi, cei mici, pentru chestiuni care, credeam, ar fi fost treaba femeii din casă. Spre finele adolescenţei l-am dispreţuit pentru neputinţa lui de a se apropia de vreo femeie, judecându-l – îmi dau acum seama – din perspectiva pe care o aveam atunci asupra atracţiei bărbat-femeie. Alteori mi-a fost ciudă că lipsa unei soţii îl făcea să reverse prea multă atenţie către noi, fiii ajunşi la vârsta când un plus de libertate prieşte. Mai târziu – când am început a bănui eu altfel importanţa femeii pentru sufletul şi pentru trupul bărbatului – mi-a fost cumva milă de el.

În liniştea întunericului dinaintea somnului, când am răgaz să-mi amintesc şi să regândesc astfel de lucruri, deseori ajung la o concluzie pacificatoare: în ciuda (sau poate tocmai datorită) oscilaţiei între perspectiva curajului (de a continua singur viaţa, de a duce mai departe mersul gospodăriei) şi a laşităţii (de nu provoca destinul cu alegerea altei soţii), judecarea chestiunii non-recăsătoriei tatei nu necesită finalizare. Ori sentinţa devine caducă, ori vinovăţia nesemnificativă.

Alteori, dacă momentul de introspecţie se prelungeşte, îmi zic, oarecum autoironic, că poate anulez sentinţa nu din exces de înţelepciune ci pentru că mintea mea a făcut din tată un model, pe care deci îl aproape-sanctific dizolvând eventualele vinovăţii. Dar, ah!, luciditatea nu-mi permite să fiu atât de generos: este acesta doar un arabesc de gândire, un apendice de sofism, pentru că imediat îmi aduc în minte gânduri lucrative ca lamele unui briceag: da, găsesc uneori perfecţiune în faptele şi ideile tatei, dar parcă mai des îl iau contramodel, prea-observând eu greşelile făcute ori spusele prost grăite. Iar din memorie îmi vin şi de unele şi de altele... Hm! memoria...

De fapt, care sunt cele mai vechi amintiri ale mele? Parcă îmi aduc aminte secvenţe de la vreo trei-patru ani. Vagi şi scurte – atât de, încât mi-e şi greu să zic că-mi aparţin. (Dar în acelaşi timp mi le reiterez în minte înadins să nu le pierd – conştient de perisabilitatea lor, şi, în consecinţă, de valoarea lor.) De-abia de pe la vârsta de cinci-şase ani memoria păstrează clar. Gândul acesta, al vidului de amintiri din primii ani ai vieţii, îmi aduce în minte un altul, mai profund şi mai aspru: că naşterea nu ne aparţine, şi, concluziv, că doar celelalte două praguri ale vieţii – căsătoria şi moartea – pot fi grefate pe conștiința noastră.

Deocamdată moartea-i pentru mine ceva abstract. (Dispariţia mamei s-a petrecut prea devreme să pot percepe altfel chestiunea, iar în anii de după n-am mai pierdut persoane apropiate pentru a o resimţi profund.) Probabil – îmi imaginez uneori, dar fără accent – că pe măsură ce trupul mi se va uza prin ani, abstractul acesta va căpăta concreteţe... Dar voi mai vedea infinituri de stele pe cerul nopţilor până atunci.

Căsătoria?! Da, asta da aventură!