Valentin Busuioc

Orașul văzut prin oglindă

Ed. Tracus Arte, 2014

fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
și trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
și dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
și imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini și ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte



lumea color

şi astăzi
deşi e duminică
oraşul e învăluit în ceaţă
e atâta linişte încât aud
cum râmele înghit pământ sub casa mea
le simt cum trec dintr-o parte într-alta a camerei
imitând cerneala pe coala de scris
poate că au uitat ceva sau poate nu au somn
fiindcă azi e ziua în care nici eu nu pot visa
cine ştie dacă înainte să moară
vreuna va mai afla dacă oamenii
le-au decodat sau nu adn-ul
să vadă cât de mult ne asemănăm
însă până atunci ele sapă continuu
nepăsându-le că în spitalul de vizavi
bolnavii simt că negura le-a intrat sub halate
şi dau neputincioşi din mâini
în ritmul în care un tren pleacă din gară
trecând peste traverse cutii goale şi pet-uri lustruite de vânt
şi se duce tot mai departe
numai spre a-l uita
cum uit şi de râmele de sub duşumea
în timp ce privesc în gol pe fereastră
şi peste atâta linişte care mi se aşterne la picioare
odată cu praful şi descuamatele mele celule
dintr-o dată aud
nicicând nu o să mai fiu tânără
zice mama din camera cealaltă
privindu-şi o fotografie alb-negru
din singura ei lume color



orașul văzut prin oglindă

când perna încă e caldă
deschid fereastra cu bucuria celui ce ştie
că aerul pe care îl expir în tăcere
are aceeaşi chemare
de a se ridica în laboratoarele cerului
în vaccinuri pentru îngeri astmatici

până şi vinişoarele tâmplei
seamănă cu un labirint al cărui desen îmi aminteşte
de oraşul văzut prin oglindă
şi în timpul în care celulele mele
se înghesuie una în alta
imperceptibile particule de polen mi se prind pe frunte
făcându-mă bun
cum e lumina când trece prin lapte

doar pupila mai tresare uneori
precum se înfioară pieliţa lacului vara
când fluturele muribund
coboară cu sfială
în gura tremurândă
a bătrânului peşte



aici votca se bea de pe linia vieții

în cartierul meu se află o cârciumă celebră
doar aici votca se bea de pe linia vieţii
iar ţigările se fumează purtând o mască 3d
numai în acest loc versurile sunt scrise
pe pereţi şi pe margini de masă

poeţii mai tineri şi le tatueză direct pe piele
cele de pe frunte sunt mai luminoase
te ajută să nimereşti mai uşor drumul spre casă
spun criticii
ei nu beau decât bere fără alcool
pentru a fi imparţiali şi a nimeri premiile pe care şi le acordă

în cârciuma asta
căreia i s-a tocit şi numele
după miezul nopţii
din etichetele sticlelor se fac avioane
cele cu poeme bune zboară întotdeauna mai jos
nu ştim de ce
a zis cineva să le dăm foc şi-o să aflăm atunci
aşa am făcut
şi imediat s-au înălţat până-n tavan
acolo unde se ridică lumina
în aerul rarefiat
dar s-au întors de îndată chiar pe mesele noastre
şi a fost o tăcere mare
ca atunci când ţi se lasă pe mână cuvintele
iar universul urlă-a pustiu
fiindcă avioanele au ars până la ultima aripă
până la ultimul şurub
dar poemele nu

stăteau literele chircite
fumegând printre pahare
de-ţi era milă să te uiţi

atunci
văzându-ne că plângem ca proştii
femeia de serviciu a venit şi le-a tras cu mâna în şorţ
a deschis fereastra
și la prima pală de vânt
le-a dat drumul oftând uşurată

însă numai după ce cucul a ieşit din perete
şi a cântat a treia oară
am plecat care încotro
pipăind fericiți asfaltul
în braille



miroase a pământ proaspăt

miroase a pământ proaspăt a primăvară
sus pe deal în vechiul cimitir este săpată cea din urmă groapă
gata
s-a umplut
şi până or să cadă primele frunze
nimeni nu va muri
nimeni nu va jeli
va fi iarăşi bine pe lume
norii vor trece
peste salcâmi îşi vor lăsa úmbrele albe
precum în iarnă zăpada

sub un cireş tata va fuma prima lui ţigară electronică
bunicul îşi va ascuţi briciul cu o piatră naturală belgiană
iar buna va desface ultimul borcan de dulceaţă de mure
pe toate le-am dat de pomană în numele lor
însă deocamdată e linişte
se aude doar mama cum întoarce ouăle în incubator
şi le murmură un cântec de leagăn
în timp ce sub coajă puii de raţă visează
că înoată goi fără pene în laptele abia muls
aburind în oala de lângă fereastră

iar într-un târziu în recreaţia mare se mai aud şi copiii
ca nişte clopoţei trec prin dreptul casei
alergând după un zmeu luat de vânt
ce se înalţă cu viteză drept în coama dealului
apoi
după ce groparul îşi face cruce
şi îşi spală faţa cu apa izvorâtă lângă hârleţ
se opreşte şi coboară agale
spre cerul oglindit în mormânt



săptămâna patimilor

în fiecare primăvară
negustorul trece prin sat cu căruţa cu coviltir
şi strigă
hai la var hai la var
ţărăncile îi dau în schimb câte-o găină nuci fasole şi mălai
apoi în săptămâna patimilor
îşi tocesc fericite bidinelele de pereţi garduri şi pomi

în vremea asta bărbaţii stau la poartă şi fumează
câte unul mai oftează
dă mai departe sticla de rachiu
apoi scuipă-n ţărână şi zice
viață de rahat ca și băutura

dar femeile îl dojenesc şi-i strigă
nu ţi-e ruşine
te smintești în postul paştelui
să te duci la popă să te spovedeşti
să-ţi dea canon
şi minte mai ales păcătosule
ce
v-am pus noi să staţi pe bancă imediat după ce-am văruit-o
v-am pus noi să vă înfigeţi în pământ cârjele de prun
de arătau ca nişte pomi altoiţi
că uite cum le-am dat cu var cum au înfrunzit
iar florile lor deja vă licăresc în ochii umezi
de bețivi

însă bărbaţii nu zic nimic
doar zâmbesc de sub pălării
urmărind cu atenţie cum petalele
rând pe rând
le cad neprihănite
la picioare