Ioana Șerban

Zero-Unu

Brumar, 2014

 

 

Clown II

Fiecare om e primul care iubește şi singurul care moare

eu sunt primul care iubește şi singurul care moare

în ambuscada asta

tot înaintez

ca într-o bulă de aer strecurată în venă

asfixiind-o

perfecta balanță

îmi mai iau pulsul îmi ascult excesele

atât am deprins.

 

Turistul

De prea obosită depărtare

mi-am căptușit privirea cu vată cu pluş

s-o las să lâncezească în lacurile astea secate

fără să se zgârie şi

fără să zgârie nimic –

ca-n camerele de hotel:

pliantul pe noptieră

micul frigider cu sticluțe de alcool şi suc

esențele drămuite şi memoria salubră

şi de ce nu – îmi ziceam – mă convingeam că așa trebuie să fie

aici

să tot hălăduiesc

(cu ghidul Michelin în mână

răsfoindu-l după morți – căţărându-mă cu el ca întunericul

prin pământ)

eu voyeur-ul şi privirea mea

dar mai erau acei oameni

aveau privirea zimțată şi ochiul aricit

să jumulească de pe lucruri (ori de pe ceilalți)

vreo plagă – să se cuibărească înăuntru

în locul acelora să spună

Eu sunt –

în șapte zile a fost creată lumea

cu șapte zile lumea se îndepărtează

se tot îndepărtează.

 

Koroviev

Şi totul din vina unei glume.

Osândit să-mi ascult râsul. Râsul meu! O formă de viață

bacteriană.

O emani în afară şi ea absoarbe de acolo câte ceva – apoi

coboară iar înăuntrul tău şi

îşi depune oul fatal al lumii.

Iar când oul clocește – da capo! – din nou ha-ha-ha!

Şi când te gândești că odată

împotriva melancoliei erau prescrise cure cu

lapte de mamă! Dar împotriva râsului ce-ar trebui băut?

Ar trebui un leac şi-mpotriva umorului care

te face să le suporți pe toate

să treci peste toate

când singurul lucru pe care l-ai vrea

e să te dizolvi

în porii acelui burete cu oțet.

Ca în sfârșit să fii sărutat de acele buze!

 

Dar întotdeauna e copilul

cel în starea de lehuzie –

iată trădarea din apele limpezi:

seninătatea lor a ştrangulat umbre şi imagini.

Iar acum copilul trebuie să educe din nou

umbra

ce stă să cadă deasupra tatălui –

şi umbra

lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –

şi pe acești bulgări grunjoși să-i așeze în găvanele ochilor săi.

În aceste ocne să trudească.

Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinții

căci:

v-am conceput pe o bandă Moebius

nu are nici o faţă – doar un chip!

şi o vină.

 

The Macbeths

Ne plăcea să ne spunem asta:

neîndoielnic dacă cineva ne-ar privi ar zice că suntem o

diagramă Rorschach! – știi –

două băltoace egale din cerneala unei sepii pe care

amândoi am ştrangulat-o așa ca să fim siguri că

existăm că rezistăm (un sacrificiu necesar ne spuneam –

întemeietor! –

așa cum de altfel şi atâtea imperii se întemeiază pe o crimă

şi uite că rezistă

piatră între pietre şi crima aceea ascunsă mai apoi între

buzele oamenilor care șoptesc: până când?)

dar de ce nu –

mai ales amiezile – când sub lumina soarelui ființa noastră

se coagula

şi fiecare oglindă era o fractură a noastră așa că îmi spuneai:

hai să mascăm oglinzile cu noi înșine!

cine știe ce-ar dezvălui ele –

așa că fiecare din noi zgâria peretele (pe cel din dreptul său) şi

îşi împrăștia în urmă negreala de sub unghii: mici dâre de

obișnuință

ca niște borne care ne marcau orizontul

şi mlaștina noastră de cerneală tot bolborosea şi împroșca

şi atât de simetric

încât

dacă cineva ne-ar fi privit şi ar fi spus ce vede

şi-ar fi primit pe loc diagnosticul: că în mijlocul demonilor săi

el trăiește în perfectă

armonie.

 

Moira

Mi s-a terminat mosorul de contur.

Cel căruia îi spuneam al meu – conturul meu – unitatea

mea – uși scârțâind.

Una după alta. Oameni care intrau şi ieșeau şi-mi vorbeau sau

începeau a-mi vorbi. Nu încheiau: scârțâitul lor îi îngropa.

Osmoză.

Îi ascultam: numai telegrame! Cea de azi:

înainte aveai un fel de-a fi – acum ai un comportament – de ce?

Se impun explicații:

Ei bine – soarele de azi –

el e ca oamenii care clasifică şi cataloghează totul.

El toarnă ciment în umbre

iar cimentul ăsta se usucă atât de iute încât

nu mai rămâne nici o amprentă. Şi apoi poți să-ţi iei umbra

finisată – un ghips –

îl desprinzi de pe viața ta sau de pe un copac şi te miri: „Care

era leziunea?”

Poate doar coincidenţă – clasa suferințelor.

„Măreața clasă a suferințelor.” Îţi zic acei oameni.

Şi nu e de ajuns.

Îmi apuc capetele (hăţurile) conturului. Încerc să le înnod

să-mi pun o dorință (cum se spune) – poate mai e ceva

acolo. Să încapă înăuntru –

la loc. Dar alături omul

bate darabana pe masa noastră:

Stop stop stop stop…