Daniela Şontică

Iubita cu nume de profet

Editura Tracus Arte, 2014

 

Iubita cu nume de profet

Sunt Daniel,

iubita cu nume de profet,

mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi

decât hrănită cu multe desfătări.

Sunt alungată mereu din oraşe

pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,

dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune

este adevărat.

Visul tău, mărite rege, este acesta:

o întâmplare te-a dus pe drumul

femeii cu seminţe,

ai primit să-i fii grădinar,

florile semănate de tine nu cunosc anotimp.

Îndrăznind să priveşti dincolo de gard

ai văzut-o într-o zi pe fata cu părul vălurit,

trecea tulburând fântânile,

planta câte-un măr la porţile sărace,

iar din nesfârşitele-i plete ieşeau când şi când sălbăticiuni.

Dar visul tău nerostit, grădinarule,

este altul şi se tâlcuieşte aşa:

vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe,

după ce îi vei fi rânduit grădina,

vrei să ajungi din urmă necunoscuta,

să-i spui că numai pe ea ai iubit-o,

vrei să ajungi înainte de sfârşit

şi obosit să te întinzi lângă părul ei cât moartea.

Mărite rege-grădinar,

visul tău se tâlcuieşte aşa:

femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,

florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate

ale minţii tale,

iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,

care nu înţelege ploaia niciodată.

Iar eu sunt Daniel

şi am descărnat aceste seminţe de vis

într-o seară de nisan,

am aruncat înţelesuri în grădina părăginită

la picioarele tale,

sub ochii tăi nedormiţi de un veac

de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea

cum stau la taifas.

 

Când se sinucid poeţii

Nu mai vreau să aud că se sinucid poeţii.

Când beau ei din apa tulbure a Styxului

măruntaiele mi se amărăsc,

pleoapele mi se retrag în luna de diamant

şi nu se mai arată peste ochiul înroşit.

Când dispare mersul lor şchiopătat

catargele lumii se îndoaie

şi curg pe sub gheţuri.

Marinarii cred că îmblânzesc rechini,

neştiind că peştii sunt o iluzie când se sinucid poeţii -

şi când dincolo de raftul de cărţi

rămâne o fâşie de suflet să-şi ceară

iertare.

Smaraldul cuvântului vindecă o femeie de sterilitate,

copilul se naşte,

este o piatră mai preţioasă decât drumul mătăsii,

cu toate caravanele ce l-au traversat.

Mama lui doreşte un singur lucru:

copilul să ajungă cel mai mare poet al lumii,

cel mai frumos,

ştiut pe de rost

de adolescenţii tuturor patriilor.

Îl trece oceanul cu bani grei,

îi priveşte îndeaproape educaţia, sufletul, credinţa

atentă ca nu cumva…

 

Pe vârfuri

Tocmai pentru acel lucru

a ieşit pe vârfuri

şi chiar atunci

oceanul a lipăit,

a crezut că un strop

din ligheanul de sânge

a căzut pe covor,

dar nu a privit peste umăr.

Trebuia să privească

mereu înainte,

să n-o mire că aerul e plin de peşti,

că bătrânii joacă

şotron cu forţa ultimei dorinţe.

Descoperea pe rând

toate indiciile din harta secretă,

doar acel lucru

nu şi-l mai amintea,

ştia că avea să-l afle la următorul reper,

pentru ca iar să-l uite plecând.

Dacă s-ar fi oprit,

comoara s-ar fi transformat în nisip

şi din fiecare matrioşcă

s-ar fi născut un popor de netrebnici.

 

Copilul bun

M-au lăsat acolo

să privesc de departe

cum se bucură împreună

de artificiile domestice -

n-am plâns,

am inspirat adânc.

Văzduhul

mi-a dezlegat oasele,

eram uşoară ca un lampion,

aş fi vrut să întreb de sus:

cine pluteşte acum

într-un contre-jour perfect al fericirii,

cine?

dar ştiam că nu mă mai aude

şi nu mă mai vede nimeni.

Au venit iubirile din trecut,

s-au vindecat una câte una,

din toate la un loc

s-a născut o piatră cu privirea blândă,

un copil

cu gust de pâine şi vin:

l-am mâncat,

l-am băut,

şi era bun.

Şi a rămas cu mine până la sfârşit.