Amelia Stănescu

 

„Metafora de urgență (interviuri şi portrete literare)”

Editura Zona Publisher, Iaşi, 2014

Ştefan Caraman: „Important este să-ţi iubeşti

şi să-ţi crezi poveştile”

Autor al unui număr impresionant de piese de teatru (jucate cu succes în special la Bucureşti, Târgu-Mureş, Cluj, Timişoara, Satu Mare, Iaşi, Praga, Paris, Vrsac - Serbia), dar şi a câtorva volume de proză scurtă, Ştefan Caraman se impune în peisajul literar românesc în egală măsură ca romancier. Membru al Filialei Dobrogea a USR din 2006 (din 1998 până în 2006, membru USR, ASB). Membru al UNITER din 2003. Deţinător al unor premii importante, printre care: Premiul pentru debut în proză al revistei Tomis şi al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea (1996, pentru Suflet de rocker, Ed. Mirador, Arad); Premiul Salonului Naţional de carte Gaudeamus, pentru volumul de proză Stăpânul lumii, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2002; Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2005 (Colonia Îngerilor). Interviul de faţă a fost prilejuit de apariţia în 2011 a romanului Scrisori către Rita, o carte ce a determinat un dialog aprins în spaţiul virtual al internetului (acolo unde a fost şi concepută), scoţând în evidenţă nonconformismul şi forţa de impact a scriitorului. Scrisori către Rita avea să obţină, în 2012, Premiul pentru proză acordat de Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. Tot în 2012, Ştefan Caraman publică o minunată carte-obiect: 92 de poveşti cu cărţi (Herg Benet Publishers).

Amelia Stănescu: De ce vă temeţi, domnule Ştefan Caraman, că oamenii nu ar avea curajul să le răspundeţi întrebărilor lor? Credeţi că aţi fi la fel de violent precum în textele dvs. literare?

Ştefan Caraman: Cred că am afirmat asta undeva şi am făcut-o pentru că am constatat că e tot mai greu să găseşti oameni dispuşi să te asculte spunându-le ce vrei tu să le spui şi nu ce vor ei să audă. Există o majoritate absolută a celor care întreabă cu precauţie, ba chiar cu răspunsurile convenabile incorporate. E enervant, e obositor, e neuman. Referitor la a doua întrebare, eu nu sunt foarte sigur că textele mele sunt violente; adică de ce nu ai accepta că poate cititorii români sunt prea pudibonzi, învăţaţi aşa de maculatura canonică produsă an de an de literatura română. De ce nu ai accepta că într-o poveste personajul simte uneori să-şi bage pula. De ce i-aş lua acest drept, pentru că s-ar supăra domnul sau doamna cititor? Nu înţeleg de unde atâta înţelegere pentru cel care citeşte, el care are până la urmă mult mai multe opţiuni decât mine ca autor. În fine, în viaţa reală sunt un ins non violent, nu ştiu dacă m-am bătut vreodată, n-a fost nevoie. Apropo, ştiai că două-trei cuvinte bine alese şi bine plasate, fac cât un KO în prima repriză?

A.S.: E adevărat, cuvântul poate fi şi o unealtă puternică pentru cei capabili să îl folosească. Dar spuneţi-mi, aveţi momente în care vă abandonaţi tăcerii? Ce rol are ea pentru dvs.? „Vorbeşte-mi despre tăcerea ta”! (E, ştiu, versul unui poet cipriot care vă place, dar nu despre poezia autorului aş vrea să vorbim...)

Ş.C.: Fireşte, tăcerea e o calitate pe care o avem cu toţii, în doze mai mari sau mai mici, în funcţie de contexte sau de cât o cultivăm. Nu ştiu dacă tăcerea e un subiect care trebuie pus în relaţie cu un anume rol pe care l-ar avea în ce priveşte definiţia unei personalităţi şi în niciun caz nu văd de ce a fi uneori tăcut, poate fi asociat cu un abandon. Mai degrabă, riscul unui abandon ţine de derapajele în gargară sau gregar. Eu vorbesc mult atunci când sunt pus într-un asemenea context. Însă pot tăcea la fel de mult, fără să am nicio frustrare. Îmi place să vorbesc şi îmi place la fel de mult să tac.

A.S.: Afirmaţi într-un interviu: „sunt o fiinţă vie, sunt o problemă...” La ce anume vă referiţi? La instanţa creatoare Ştefan Caraman sau la omul în carne şi oase? Eu, mărturisesc, m-am gândit la expeditorul scrisorilor pentru Rita... la scriitorul căruia îi plac lucrurile nude, naturale, expuse direct, fără jenă, la „oralitatea otrăvită a limbajului” dvs. (Radu G. Ţeposu) - un anume tip de exprimare colocvială care supără spiritele „fine”...

Ş.C.: E, de fapt, un citat dintr-o piesă de-a mea de teatru şi mi se pare o afirmaţie de bun simţ. Oamenii sunt diferiţi, gândesc diferit, acţionează diferit, asta înseamnă o permanentă problemă pentru ceilalţi. Fiecare individ cu care relaţionez e o problemă pe care trebuie s-o rezolv într-un fel, e misterul pe care trebuie să-l descopăr. Şi eu la rândul meu pentru ceilalţi. La asta mă refeream cred atunci (deşi, scriind-o, am luat-o ca atare şi nu am disecat-o – autorii nu fac analize de text, sunt şi ei nişte probleme). Fraza e mai degrabă frumuşică decât vreun dicton îmbibat cu cine ştie ce semnificaţii. Pe de altă parte regretatul Ţeposu avea dreptate – cred că singurul critic care mi-a „citit” cum trebuie scrisul.

A.S.: De ce plânge – uneori, când se lasă descoperit - copilul din dvs.?

Ş.C.: Copilul din fiecare dintre noi se trezeşte câteodată plângând. Asta poate fi un spectacol patetic sau unul dramatic... de ce nu şi comic? De ce plâng copiii e unul din misterele nerevelate ale lumii – nu e pentru că îşi doresc ceva, un obiect sau un lucru, asta e o explicaţie la prima mână. Iar un alt mare mister al lumii e de ce nu rezistăm niciodată în faţa plânsului unui copil. Aşadar, nu ştiu de ce plânge copilul din mine şi nu am avut niciodată puterea să-i rezist. Ştiu doar că are toată libertatea să se manifeste, nu l-am cenzurat niciodată, e vizibil, respiră şi sper din tot sufletul să nu mă părăsească.

A.S.: Care este relaţia lui Ştefan Caraman cu singurătatea?

Ş.C.: Una lungă, veche, monotonă şi călduţă – ca în căsătorie. Mă gândesc că, nu peste multă vreme, când în mare parte lucrurile pe care le-am avut de spus sau de făcut în viaţa asta se vor fi aşezat, voi deveni un mizantrop. Îţi mărturisesc că aştept (şi sper s-o şi prind) ziua când o să rămân fără obligaţiile presante ale maturităţii şi voi putea rămâne în sfârşit singur. Poţi face o mulţime de lucruri în singurătate, poţi chiar să-ţi şi aminteşti.

A.S.: Aţi mărturisit că nu sunteţi un om liber, dar ce vă împiedică să fiţi? Care sunt constrângerile pe care le trăiţi?

Ş.C.: Da, e adevărat. E simplu, constrângerile mele sunt şi constrângerile tale. Uită-te în jur: trebuie să traversezi pe o anumită culoare a semaforului, trebuie să ţii cont de obiceiurile sexuale ale partenerului, trebuie să te supui unor reguli sociale, trebuie să cumperi cu bani şi nu schimbând lucruri, trebuie să ai prieteni, trebuie să gândeşti în acord cu media, trebuie să escaladezi munţii urmând trasee prestabilite, trebuie să te supui moralei de stânga, trebuie musai să plângi morţii altora şi să-i ignori pe ai tăi (uneori pentru că ţi se interzice), trebuie să-ţi cumperi iubirile, uneori trebuie să le vinzi...

A.S.: Vă comportaţi agresiv – cel puţin „din când în când” - cu cititorul şi sunteţi conştient de lucrul acesta... E stilul dvs. de a face literatură?

Ş.C.: Da, cred că sunt uneori agresiv cu cititorul, însă într-un sens în care nu-i schimbă cu nimic statusul. Până la urmă, cel puţin în viziunea mea, scrisul meu e o invitaţie la o bere. La bere, stăm şi povestim, îţi mai dau o palmă peste umăr, îţi mai înfig degetul în piept, mă mai urc pe masă şi-l dansez pe personaj, mai ciupim de fund ospătăriţa, totul ca să îmi fac story-ul credibil şi, mai ales, agreabil. Referitor la stilul meu de a face literatură, cred că termenul se referă strict la modul în care îţi produci marfa şi mai puţin la modul în care o vinzi. Nu fac literatură ca să agresez lumea, dar lumea se poate simţi agresată de scrisul meu, cam pe aici pe undeva.

A.S.: Dacă „Primul lucru pe care ar trebui să-l ştii tu cititorule, este acela că te detest din tot sufletul”..., atunci, de ce ar mai continua să scrie Ştefan Caraman? De ce nu aveţi încredere în cititor? De ce îl consideraţi venit „plictisit” sau din pură „obligaţie” la lansări, de ce credeţi că ar râde de slăbiciunile dvs., de ce îl consideraţi dispreţuitor, nepăsător, „arogant chiar cinic, faci paradă de puterea pe care o deţii, de faptul că, poate pentru prima şi ultima oară în viaţa ta, poţi decide o soartă care nu îţi aparţine” (...)?

Ş.C.: Citezi un cuvânt înainte dintr-o carte de-a mea mai veche. Cred că este până la urmă o problemă secundară dacă îl iubeşti sau îl deteşti pe cel care te citeşte sau care te ascultă. Important, de fapt mult mai important, este să-ţi iubeşti şi să-ţi crezi poveştile, până la urmă e vorba de o relaţie între autor şi carte şi de o altă relaţie, între cititor şi aceeaşi carte. Nu este obligatorie, ba chiar e nefirească o relaţie între autor şi cititor. Aşadar, e irelevant dacă am sau nu încredere într-o persoană care nu are o relaţie directă cu mine, ci doar cu scrisul meu. Hai să forţăm un pic lucrurile şi să ne răspundem cuminţi la întrebarea la ce i-o folosi unui ins îmbrăcat într-un maieu, părerea muncitoarei care l-a cusut vis-à-vis de persoana lui... Revenind la ce am scris acolo şi rezumând, e doar un exerciţiu stilistic, habar nu mai am dacă am crezut-o când am scris-o.

A.S.: Scrisori către Rita - carte apărută în aprilie 2011, la Editura Tracus Arte - a ajuns la a 3-a ediţie. Care a fost tirajul iniţial şi cum vă explicaţi numărul mare de cumpărători/ cititori?

Ş.C.: Tirajul iniţial a fost de 450 de exemplare; fiind o carte groasă şi oarecum scumpă, am gândit împreună cu editura o strategie prudentă: tiraje mai mici, dar (dacă e necesar) repetate şi, mai ales, vânzarea cât se poate online, pentru că volumul s-a scris online şi publicul cititor care rezonează la această carte coincide cu indivizi familiari cu internetul; astăzi cartea a depăşit mia de cititori/ CUMPĂRĂTORI, ceea ce reprezintă un record pentru piaţa românească, dacă ne raportam la preţ, la autor (care nu e unul foarte vizibil) şi la faptul că, până la urmă, cartea apare semnată sub pseudonim. Evident, există câteva explicaţii: prima dintre ele, şi sper să nu fiu lipsit de modestie, e aceea că am reuşit o carte bună, catchy. O alta este, desigur, brandul editurii TRACUS ARTE, care încurajează de câţiva ani proza românească de astăzi. Finalmente şi deloc lipsită de importanţă este mediatizarea de care a avut parte. Am imaginat o politică de marketing aplicând principii de vânzare retail: promovare online (blog, facebook), selecţia unui anume tip de cititor şi apelarea directă sau indirectă, lansări de carte în locuri neconvenţionale şi setarea acestora ca evenimente de marketing şi nu ca evenimente de leisure (unde îţi vin prietenii, îţi beau vinul şi se cară; bonus eternii pişcotari); pe de altă parte, am păstrat un dialog strâns şi permanent cu cititorii mei (mai ales pe pagina de facebook) - mi s-a părut un lucru de bun simţ. Receptarea critică a fost nulă (până acum) pentru că, în afară a 2-3 excepţii, n-am trimis cartea moca la critici. În opinia mea, vocea lor, în raport cu vânzarea unei cărţi, e nulă şi de multe ori ratează senini momentele.

A.S.: Lansări de carte în locuri neconvenţionale…, adică?

Ş.C.: Spaţiul neconvenţional înseamnă orice locaţie mai puţin salonul unui muzeu, o bibliotecă (deşi am lansat-o şi în biblioteci, la Tulcea şi Sibiu) sau sediul USR. Cea mai frumoasă şi reuşită lansare a fost la clubul La Scena din Bucureşti, unde am organizat un eveniment complex (piesa de teatru şi lansarea cărţii). În total s-au perindat pe-acolo 3-400 de oameni. Mulţi dintre ei cumpăraseră cartea online şi veniseră doar să mă cunoască. M-am simţit bine acolo, printre oameni ok, cititori de carte şi doar cititori de carte.

A.S.: Ce v-a motivat să folosiţi pseudonimul (Kaos Moon) la semnarea Scrisorilor către Rita?

Ş.C.: N-a fost o motivaţie, ci un act pragmatic de a evita o convenţie. Am scris această carte pe un blog care se intitula CLOSE TO THE EDGE. Am ales de la început să fiu un no name (KAOS MOON), pentru că nu mă interesa feedback-ul celor care urmau să mă viziteze alături de persoana mea, ci alături de ceea ce scriam eu acolo. Pe de altă parte, era firesc ca, ştiind cine sunt, comentariile lor să fie virusate de convenţia scriitor-cititori. La un moment dat se făceau pariuri legate de „cine e ăsta”, ceea ce mă încredinţa că, măcar prin ricoşeu, îi interesa povestea la care scriam zilnic. Până la urmă, şi ca să răspund la întrebare, când am terminat cu blogul şi când deja găsisem editura, am făcut un sondaj printre cei care mă urmăriseră anul acela de zile, întrebându-i dacă e ok să rămână în dreptul autorului Kaos Moon sau Ştefan Caraman... majoritatea a ales ca autorul blogului să rămână şi autorul cărţii. De fapt, ei au fost şi primii care au comandat-o şi cumpărat-o.

A.S.: În ce sens credeţi că este o „provocare” această carte?

Ş.C.: Pentru mine a fost o provocare pe mai multe planuri. În primul rând, este cea mai extinsă etalare narativă din câte am scris până acum (volumul are peste 600 de pagini). Evident, n-am programat asta, aşa a ieşit – m-am speriat când am văzut draftul tehnoredactat. Apoi, a fost cartea la care am lucrat cel mai mult şi la care am reusit să-mi impun şi să respect o disciplină aproape infernală. Am scris zilnic, timp de un an de zile; repet, zilnic. Eşti scriitor şi ştii cum e să ai şi altele pe cap, să renunţi, să sacrifici oameni sau lucruri care te tentează, numai ca să duci mai departe povestea. În al treilea rând: subiectul, personajele şi situaţiile. Este adevărat că am un stil dezinhibat (sau cum îi spui tu, agresiv), însă aici – având în vedere dimensiunile poveştii – a trebuit să fiu atent la inflaţii, la gratuităţi la, în fine, pericolele care apar în construcţia unei poveşti. În al patrulea rând, poate e cartea în care mi-am etalat cel mai mult calităţile poetice (am uneori sentimentul că nu-mi lipsesc). Mi-a plăcut să fiu poet în romanul ăsta. Faza e că unii s-au prins.

A.S.: De ce nu consideraţi că pot exista „suflete frumoase”, ci doar „suflete problematice”? De unde/ din ce s-a născut acest cinism?

Ş.C.: Am să răspund tot cu o întrebare: de ce aş fi cinic considerând asta?

A.S.: „Cred în Dumnezeu pentru că sunt slab.” Să fie acesta singurul motiv?

Ş.C.: Da.

A.S.: „N-am un sens în viaţă pentru că nu-mi trebuie.” Sunteţi sigur că e adevărată afirmaţia?

Ş.C.: Nu ştiu, asta e replica unui personaj din carte. În contextul acela replica pare adevărată. Cum spuneam într-un alt interviu, eu cred că o carte nu trebuie să-ţi spună adevărul, ea trebuie doar să te facă să crezi că acesta există.

A.S.: „Mă iubeşte femeia, aşadar nu are niciun rost s-o iubesc şi eu pe ea.” De ce aţi vrea să păreţi misogin? Dacă „iriţi” cititorul, îl atragi mai mult, aceasta să fie regula?

Ş.C.: E din nou o replică a personajului din carte... recunosc însă că mai multe cititoare ale cărţii (şi ale blogului, atunci când scriam la el), mă suspectau de misoginism. Cred că este vorba doar de o anumită interpretare lejeră şi neatentă a termenului. Nic Labiş are uneori o atitudine superioară faţă de femeile „lui”, alteori e cinic şi/sau indiferent, dar să le urască... nu, niciodată. E posibil însă ca, prevenit de modul superficial cu care marea majoritate interpretează cuvintele tari, să mă fi folosit de asta setând un personaj colţos, iritant (pentru mine simpatic totuşi), în fine, provocator.

A.S.: Acum când îmi răspundeţi la interviu, ce scrie pe tricoul lui Ştefan Caraman?

Ş.C.: Port un tricou pe care scrie: „Dragă Rita, mi-am tras blog”. L-am primit cadou de la o cititoare; îl port până se topeşte.