Cristina Nemerovschi

Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes

Ed. Herg Benet, 2014

(fragment)

Cu ajutorul a 21 de oameni de treabă, buni români, care m-au ghidat, am găsit strada pe care se afla sediul Lăcașului Scriitoricesc – aripa de București, care nu era câtuși de puțin același cu ăla despre care îmi vorbise Georgescu, cel unde Horațiu avusese lansarea de pomină a noului său volum. Am urcat pe niște scărițe care păreau să se sfărâme sub pașii mei. Ce metaforă frumoasă, m-am gândit. Astea erau treptele pe care pășea în fiecare zi marele Horațiu Antoniu, monstrul sacru al literaturii române, și pe undeva era atât de firesc ca cimentul să se surpe sub greutatea geniului și valorii sale. Am dat de o ușiță scorojită, pe care scria „Horațiu Antoniu, critic literar, poet, scriitor, dramaturg, blogger, antologator, jurnalist, tată, membru de jurii, președinte Aripa de București”.

Am bătut în ea, timid.

― Intră, bă!, s-a auzit din interiorul biroului.

M-am înjurat la culme că nu avusesem inspirația de a merge mai întâi să-mi golesc vezica după niște boscheți pe care-i observasem în fundul curții. Acum, de emoție, riscam să mă scap pe mine, pe bermudele roz.

Înăuntru, pe un scaun cu buretele galben ieșit prin căptușeala de piele ecologică, se afla chiar marele literat Horațiu Antoniu, pe care aveam pentru prima oară ocazia să-l văd atât de aproape. Era impozant. Greu de trecut cu vederea. Foarte micuț de înălțime, cu burtă proeminentă, chelie, ochelari și niște ochi mici și rotunzi, galbeni, foarte ageri și inteligenți. Mi-am dus mâna la cap, în căutarea unei pălării imaginare. Dar n-o aveam, din păcate. Dacă aș fi avut-o, aș fi scos-o în fața marelui Horațiu, fără să stau pe gânduri. Dar mai bine însă că n-o aveam, că mi s-ar fi rupt tricoul strâmt în încercarea de-a duce mâna până sus, pe cap, unde să apuc pălăria. Chiar și așa, doar cu gestul făcut pe jumătate, tricoul cu buldog pârâise tragic. Iar tragismul, pe mine, mă defec…

― Ești scriitor, bă? Mi-ai adus maculatura ta, este?, a întrebat Horațiu, în direcția mea.

M-am uitat din obișnuință în spate, să văd dacă mai intrase și un alt scriitor în urma mea, nevenindu-mi să cred că Horațiu avea habar de încercările mele literare.

― Sunt, să trăiți!, i-am răspuns, și abia atunci am observat că mai era și o altă persoană în birou.

Vizavi de Horațiu, pe un scăunel cu trei picioare, de pânză, în genul celor cu care te duci să prinzi pește cu noaptea-n cap în apropierea unei ape, stătea o fetiță cu ochelari. Avea nasul mare și fața plină de coșuri. Pubertatea, deh, toți am trecut prin asta… O fi fiica stimatului critic, mi-a trecut prin minte.

― Bună ziua, a zis și fetița, cu o voce pițigăiată.

Horațiu dădea semne că ar fi fost întrerupt în toiul unei discuții. S-a întors aproape cu spatele la mine și și-a aprins o țigară. A tras un fum, a tușit, după care s-a ridicat în coate, pe birou, și s-a răstit la fetiță:

― Deci, așa, nesimțito, nu vrei să scrii despre Leoaică, ai?! După ce te-am făcut om, te-am publicat în Astrul Dimineții cu mizeriile tale, ți-am dat premiu aproape pe de-gea-ba! Așa, ai? Nu vrei să scrii, zici?

― Îmi pare rău, nu!, a spus fetița, și atunci am avut o revelație, de fapt două.

Prima revelație – fetița nu era fiica stimatului critic. N-ar fi putut să vorbească așa dur cu sânge din sângele lui și carne și carnea lui. Apoi, a doua revelație – fetița nu era de fapt o fetiță. Era chiar Sabina Fleică-Marin, soția unui cunoscut și spreciat critic literar, Pavel Marin. Scria și ea, din când în când, prin reviste. M-am mirat că era atât de minusculă, mult mai minionă față de cum apărea în poză. Probabil aveau un program, ceva, cu care o măreau… Dar, cumva, îi păstrau nasul la dimensiunea inițială, pentru că ar fi fost o adevărată tragedie să-i mărească și nasul, odată cu restul corpului…

― Încercați să vă puneți în pielea mea, a completat femeia. Nu pot recenza o astfel de carte misogină, oricâtă bunăvoință aș avea. Înțelegeți, poate dacă nu ar fi existat versul ăla…

― Ce vers, fă?! Care vers?!!, a zbierat dintr-odată stimatul Horațiu, și atunci a fost prima dată când mi-a trecut prin minte că poate nu nimerisem cu volumul lui Georgescu în cel mai potrivit moment posibil.

― V-am mai spus care vers… Chiar în poemul care dă titlul volumului, aveți un vers care spune așa: “Nu-i dau voie nevesti-mii să iasă afară cu părul ud”. Oricâtă bunăvoință aș avea, înțelegeți-mă și pe mine... oricâtă recunoștință v-aș purta – și vă port destulă, chiar dacă nu credeți! – eu nu pot scrie despre o astfel de misoginie, nu pot recomanda cititoarelor de sex feminin să pună mâna pe o astfel de miz... de carte. Este misogină, este dincolo de orice critică, este imorală... Cum adică să-i interziceți soției dumneavoastră să iasă din casă?! Cum să vă impuneți voința peste a ei?!! Este intolerabil un astfel de gest, trăim într-o societate liberă, egalitară... Și să vă mai și lăudați în poezii cu astfel de mizerii!

― Păi, fă proasto, nu-i dau voie să iasă afară că are părul ud, fă! Adică e spre binele ei, dobitoaco!

― Exact! Gândire tipică de misogin! Aveți impresia că femeia nu poate lua singură decizii, nu știe ce este bine pentru ea, și trebuie să decideți cu forța în locul ei! Și vă rog frumos să vă controlați limbajul, altfel îl anunț pe Pavel cum am fost tratată în acest birou și orice colaborare a sa cu dumneavoastră urmează să înceteze! Chiar și proiectele finanțate de stat, pentru care soțul meu a obținut aprobare!!!, a țipat Sabina Fleică-Marin, iar ochelarii i s-au mișcat de pe nas, poziționându-se strâmb, chiar deasupra unui coș mare, cu mult puroi.

Mă pricepeam la coșuri, pătimisem și eu destul de pe urma lor... Mă dădusem cu spatele spre ușă, ca să fiu pregătit în eventualitatea în care cei doi ar fi sărit la bătaie. M-aș fi retras, nu doar ca să nu mă lovească, ci mai ales pentru că mi s-ar fi părut indecent să asist la astfel de dedesubturi ale vieții literare.

― Ți-l iau în pulă și pe bărbată-tu, fă! Un parvenit, să-mi sugă pula... Cine a scris, fă, despre el, cine l-a numit critic promițător al noului val, eee? Io, fă? Io, paștele mă-tii de imbecilă nerecunoscătoare! Și ție cine ți-a dat premiu, dobitoaco?!

― Eu vă înțeleg punctul de vedere, mai puțin acest limbaj de stradă, bădărănesc și misogin, pe care îl detest din suflet, dar și dumneavoastră trebuie să vă puneți în locul meu: pur și simplu, ca femeie, îmi este imposibil să recomand un volum în care femeia este înlănțuită, este devalorizată..., este.... este...

― E pe mă-ta, fă! Și ce-ți imaginezi tu, că dacă nu mă recenzezi, o să respect mai tare femeile? Dobitoaco. Ia să vezi, mâine îi scuip în cafea Niculinei, așa, să te fut în gură. Ia ieși de aici, idioato! Ia pleacă, fă, ce mai stai pe aici dacă nu recenzezi nimic?! Marș, fă!, a zis stimatul critic, după care a ridicat de pe birou un catalog voluminos cu oferte de mobilă și l-a aruncat în capul femeii micuțe.

Sabina Fleică-Marin s-a prăbușit pe jos, chiar la picioarele mele, cu membrele subțiri răspândite în toate cele patru puncte cardinale.

― A… a murit?!, l-am întrebat, puțin speriat, pe stimatul critic.

Părea, într-adevăr, că am ajuns într-un moment cam nepotrivit...

― S-o ia mama dracu’, de unde să știu eu dacă a murit sau nu, că e prima dată când îi dau cu o carte în cap, a zis marele Horațiu.

A recuperat de jos catalogul de mobilă, a suflat peste el și l-a pus la loc, pe birou.

― Niculinoooo!, a strigat el.

Pe ușa care s-a deschis greu, fiind parțial blocată de corpul leșinat al Sabinei Fleică-Marin, a intrat un cap cu batic.

― Tu cine rahat ești?, a întrebat Horațiu.

― Sunt Anica, sora lu’ Niculina, șefu’. O înlocuiesc la program, că îi dusă la o îngropăciune. Decât azi.

― Bine, să fii sănătoasă! Vezi că a leșinat cucoana asta, ia-o d-aci, du-o în altă parte, că aici e birou de oameni serioși, nu pot să stau cu toate târâturile prăvălite pe podea. Vine careva în vizită, mi se distruge reputația, a spus criticul.

― Păi… Și unde s-o pui, șefu’?, a întrebat femeia care o înlocuia pe Niculina.

― Pune-o în curte, dă-o dracu’!, a zis Horațiu și a scuipat.

M-am ferit la timp, căci saliva lui luase o traiectorie periculoasă, spre bermudele mele.

Abia când m-am dat într-o parte și am dărâmat un bibelou frumos, cu o dansatoare îmbrăcată în fustiță scurtă, care semăna suspect de bine cu Adina, Horațiu a părut să remarce și prezența mea în biroul său.

― Hopa. Tu cine rahatul maimuței ești?, m-a întrebat el.

― Scriitor Gigi Anghelescu, cu respect!, am răspuns, prompt.

― A, da, așa, așa... Să nu te pună mama dracu’ să te duci pe la vreun post TV să spui că am pizdit-o pe asta, că i-am dat cu cartea-n cap, că nu mai scriu despre cărțile tale cât oi trăi. Ai priceput?

― Nu, vai, nici nu se pune prob...

― Așa. Foarte bine. Ce vânt te aduce pe aici?, m-a întrebat domnul critic, și tocmai când m-am întors parțial cu spatele ca să scot volumul lui Georgescu din buzunarul de la spate al bermudelor, criticul-poet Horațiu a izbucnit în râs.

― Haoleuuu, ha, ha, hauuuu... Ce faci, bă, umbli cu chiloți de damă agățați de pantaloni, haha, ha, hauuuu, aoleu, ce mă doare stomacu’, aaah…. Morții mă-tii, mă făcuși să râd.

M-am uitat nedumerit la stimatul critic. Eu, cu chiloți de damă?! Da, e drept, purtasem rochii până la vârsta de 11 ani, dar numai dintr-un capriciu al maică-mii... Firește, purtasem și chiloți roz cu danteluță, dar marele Horațiu nu ar fi avut de unde să cunoască aceste amănunte, cu excepția cazului în care ar fi fost un cititor în stele. Lucru explicabil, până la urmă, mi-am spus, întorcându-mi privirea spre posterior, unde se afla volumul lui Georgescu, foarte explicabil, fiindcă așa își dă seama și de adevărata valoare literară a cărților pe care le recenzează, Horațiu poate citi viitorul, și...

Imediat am înțeles la ce se referise marele critic. De o gaică a bermudelor mele stăteau agățate mai multe perechi de chiloți de damă, cu dantelă și inimioare. Cinci perechi, fiecare de o altă culoare – roșii, albi, roz, mov și bleu. Clar, se agățaseră în magazinul nenorocitei ăleia care-mi vânduse tricou la suprapreț. Ca să vezi, ce accident... și numai pentru că nesimțita nu avea o banală cabină de probă, să pot încerca și eu hainele pe care dau banii! Am vrut să scot chiloții, să-i desfac de gaica în care se prinseseră, dar marele Horațiu, în genialitatea sa, a protestat:

― Părerea mea e să-i lași așa. Oricum, te-ai plimbat prin oraș cu ei prinși la cur, nu mai contează. Poate faci o nouă modă, pricepi? Lasă-i acolo, e frumoși, sexy, așa, a spus el.

I-am mulțumit marelui critic și am profitat de moment ca să îi întind volumul amicului meu cel mai bun.

― Din partea scriitorului Georgescu, am spus.

Horațiu l-a luat în mână și a părut să-l cântărească, așa cum plimbi dintr-o mână în alta cireșele la piață.

― A pus și atenția în el?, m-a întrebat Horațiu, făcându-mi cu ochiul.

― Desigur, firește, a muncit mult la el, a depus toată atenția de care a fost în stare, e viața lui acolo, i-am răspuns.

― Las-o pe aia, mă piș pe aia. Atenția, a-ten-ția, pricepi?, m-a întrebat el.

― D-da, desigur, desigur. Veți găsi înăuntru tot ce este nevoie.

― Bine, bă. Așa sper și io. Vezi că a mai crescut puțin prețu’ la ia, că mi-am zis, ce pula mea, io scriu pă 50 de lei, mă?! Păi ce-s io, agarici? 50 de lei să ia leșinata asta, aragazu’ cu patru ochi, ia și cu parvenitu’ de bărba-su! Io mi-am crescut atenția la 200 de lei. Viață grea, pricepi.

― Evident, foarte grea, am comentat eu.

― Las-o aici și cară-te, hai. Vezi să nu-ți cadă chiloții de damă p-aci, mă faci dracu’ de râs, mă bagi în belele. Ai adus și tu maculatură?

― Poftim?, l-am întrebat.

― Ce scrii tu, bă. Mi-ai adus?

― Ah, am răspuns, nu... fiindcă eu sunt doar în curs de publicare. Vă voi aduce imediat cum voi avea cartea sau cărțile.

― Bine, bă. Da’ să debutezi repede, că o să-mi crească la toamnă atenția la 300. Ca să știi...

― Am înțeles, să trăiți, am spus și am pornit iar spre ușă.

Simțeam nevoia să mai fac un gest, să-l pup pe obraz sau să-i strâng mâna, dar n-am îndrăznit. Nu ne puteam trage de șireturi chiar de la prima întâlnire...

În curte, Sabina Fleică-Marin stătea prăvălită într-o rână pe dalele de piatră. Își revenea din leșin. Mi-a făcut un semn, ca și cum mi-ar fi cerut apă, dar eu n-aveam nici cea mai mică intenție s-o ajut. Vaca naibii, ce tupeu să-l contrazică pe stimatul Horațiu! Și mai ales dintr-o prostie. Ar fi trebuit să fie onorată să scrie despre un volum atât de genial.

Am ridicat din umeri, în semn că nu-i aduc apă, și m-am îndreptat spre poarta instituției. Își venise însă în fire, nenorocita, și m-am trezit că se ia după mine, ba, culmea nesimțirii, mă apucă de chiloții de damă prinși în gaica bermudelor și începe să tragă de ei.

― Măgarule, înjosești femeia, o reduci la un simbol pornografic! Umbli cu acești tanga scârboși la tine, la vedere, ca să vadă lumea ce fantezii murdare aveți voi, bărbații, cu reprezentantele sexului frumos și inteligent! Vreți să ne umiliți, să ne țineți la cratiță sau în pat, cu picioarele-n sus!, a urlat ea.

Am început și eu să trag de setul de chiloți colorați. Asta mai lipsea, să mi-i deterioreze, să nu-i mai pot returna la magazin! Deși vânzătoarea fusese o tupeistă nesimțită, care nici măcar o cabină amărâtă de probă nu-și pusese, eu eram om de cuvânt. Doar nu era să păstrez un obiect vestimentar care nu-mi aparținea! Am tras cu toată forța și am câștigat înfruntarea cu ochelarista. I-a scăpat elasticul din mână și, din încleștarea noastră, a fost proiectată direct în niște mărăcini roz, care crescuseră pe lângă gard.

Am luat-o la picior repede, fără să aștept să se mai replieze vaca. Eram mândru, îmi dusesem la bun sfârșit sarcina, făcusem un gest frumos pentru amicul meu, scriitorul Georgescu. Și, mai ales, cunoscusem un monstru sacru în viață, stimatul critic Horațiu Antoniu, căruia îi și ținusem partea în confruntarea cu ochelarista plină de coșuri. Fusese o dimineață tare frumoasă.