Peter Høeg

Copiii paznicilor de elefanți

Traducere și Prefață de Grete Tartler

Colecția Romanul secolului XXI

Editura Univers

Peter Høeg (n. 1957, Copenhaga) a debutat în 1988, cu volumul Reprezentare despre secolul al XX‑lea, care a fost tradus şi sub titlul Istoria viselor daneze. A publicat apoi Povestiri despre noapte, care a atras atenţia criticii asupra sa şi i‑a adus mai multe premii literare. Însă cartea care l‑a consacrat în plan internaţional, a fost tradusă în peste treizeci de ţări şi a rămas timp de douăzeci şi şase de săptămâni în lista de best‑sellers a ziarului New York Times a fost Cum simte domnişoara Smilla zăpada, publicată în 1992. A mai scris romanele Marginalii (1993), Femeia şi maimuţa (1996), Fata tăcută (2006) şi Copiii paznicilor de elefanţi (2010).

„În Fata tăcută, Kasper Krone, clovnul cu auz suprasensibil, urmărit pentru evaziune fiscală, pornea în aventura salvării unor copii charismatici; în Copiii paznicilor de elefanţi, acţiunea, cu nimic mai puţin palpitantă, porneşte de la o căutare similară, dar în plan invers: trei fraţi minori încearcă să‑şi salveze părinţii de tentaţia răului. Peter, eroul de 14 ani, un fel de Prâslea dintr‑un basm pe care îl povesteşte cu simplitate şi haz, cartea fiind scrisă din perspectiva sa (la persoana întâi, cu adresare directă cititorului, care e implicat ca partener de dialog), descoperă că, în parohia de ţară de pe insula fericită unde îşi petrece copilăria, părinţii săi nu sunt defel fiinţele desăvârşite pe care şi le închipuise. Ci doar nişte nepricepuţi paznici de elefanţi”. Grete Tartler, în Prefaţă

Fragment

Am găsit o ieşire din închisoare, o uşă care se deschide spre libertate; scriu asta ca să ţi‑o arăt.

Vei spune, poate: câtă libertate să mai tot vrei, când eşti născut ca mine pe Finø1, locul numit Gran Canaria al Danemarcei, şi pe deasupra într‑o casă parohială cu douăsprezece camere şi grădină cât un parc. Avându‑i în jur pe mama, tata, o soră şi un frate mai mari, bunici, o străbunică şi un câine, toţi părând, aşa laolaltă, o reclamă pentru ceva scump şi folositor întregii familii.

Chiar dacă nu văd mare lucru când mă privesc în oglindă, pentru că sunt penultimul ca înălţime în clasă, a şaptea de la şcoala orăşenească din Finø, totuşi mulţi fotbalişti mai vechi şi mai grei ca mine îşi dau seama, după ce mă văd trecând pe lângă ei ca un surfer în vânt, că li se făcuse părul măciucă la nemilosul mea şut cu dreptul.

La urma urmei, ai mai putea spune, ce se tot plânge ăsta, parcă altor băieţi de paisprezece ani cum le‑o fi mergând? La asta există două răspunsuri.

Primul: Ai dreptate, n‑ar trebui să mă plâng. Dar când, dintr‑o dată, tata şi mama au dispărut şi totul a devenit greu, de nelămurit, am descoperit că uitasem ceva. Uitasem, câtă vreme era încă lumină, să aflu ce anume durează, pe ce anume poţi să pui cu adevărat bază când începe să se întunece.

Al doilea răspuns e dur: priveşte în jurul tău – câţi oameni sunt cu adevărat fericiţi? Chiar dacă ai un tată cu Maserati şi o mamă cu vizon, astfel stând lucrurile o vreme şi în casa noastră parohială, e oare acesta motiv să chiui de bucurie? Sau nu‑i îngăduit să te întrebi ce‑i poate da omului libertate?

Vei răspunde acum că lumea, cât vezi cu ochii, e plină de cicălitori care ne dăscălesc cum să ne purtăm, iar eu aş fi al o miilea. Pe de o parte, aşa e, dar, pe de alta, lucrurile stau oarecum diferit.

Dacă l‑ai fi auzit pe tata, înainte să dispară, predicând în biserica din Finø, l‑ai fi auzit că Isus e calea, şi te asigur că tata ştie s‑o spună atât de frumos şi firesc, de parcă ar fi vorbit despre cărarea care coboară spre mare, unde parcă am şi ajuns.

Dacă ai fi stat, la slujbă, pe taburetul de lângă orga la care cântă mama, rămânând apoi locului o clipă, ţi‑ar fi spus că viitorul e muzica, şi te asigur că ea cânta şi spunea acest lucru atât de convingător, încât pe loc ai fi arvunit primele ore de pian şi ai fi căutat imediat să afli dacă n‑ai putea să‑ţi cumperi, din tot ce strânseseşi în puşculiţă, un pian cu coadă.

Iar dacă după slujbă ţi‑ai fi băut cafeaua la noi, în casa parohială, mai ales în ziua de vizită a unchiului meu preferat, Jonas, vânător de urşi în extrema Mongolie, care ţine la intrarea în casă un urs împăiat şi care a fost cândva preşedinte de sindicat, ai fi avut parte de un monolog nicidecum mai scurt de douăzeci de minute şi te‑ai fi luminat că nimic nu pune succeselor mai straşnic capac decât să ai încredere fizică în tine şi să‑ţi consacri viaţa organizării clasei muncitoare, lucru spus nu doar ca să‑l provoace pe tata, nu, ci crezut cât se poate de serios.

În schimb, colegii mei de clasă ţi‑ar spune că viaţa adevărată începe după clasa a noua, când majoritatea copiilor pleacă din Finø, ajungând la internatul şi şcoala tehnică din Grenå1.

În fine, dacă ai vrea să schimbi cu totul locul şi i‑ai întreba pe pacienţii de la Store Bjerg, centrul de terapie antidrog din vestul oraşului Finø, ajunşi cu toţii drogaţi înainte de a împlini şaisprezece ani, dacă i‑ai întreba foarte cinstit şi între patru ochi, ţi‑ar răspunde, chiar fiind cu totul clean1 şi profund recunoscători pentru dezintoxicare, gata să înceapă o nouă viaţă, că nimic nu‑i mai presus de o lungă, blândă euforie de pe urma unei pipe de opiu sau a unei doze de heroină.

Iar eu îţi zic: sunt sigur că toţi aceşti oameni au dreptate, inclusiv pacienţii de la Store Bjerg.

Acest lucru l‑am învăţat de la Tilte, sora mea mai mare. Unul din talentele ei e că poate în acelaşi timp să le dea tuturor dreptate, rămânând convinsă că ea e pe departe singura care ştie despre ce vorbeşte.

Toţi cei pomeniţi arată uşa către odaia lor preferată: iar în odaie se află Isus, sau liedurile lui Schubert, sau examenul de capacitate de după clasa a noua, sau un urs împăiat, sau o slujbă permanentă, sau una stimulatoare peste fund, şi se înţelege că multe dintre aceste încăperi sunt închipuite.

Dar, atâta timp cât eşti într‑o cameră, eşti înăuntru, iar cât eşti înăuntru, eşti prizonier.

Ieşirea pe care vreau să ţi‑o arăt e altfel. Nu duce într‑o nouă încăpere. Te scoate din zidire.

Nu eu am găsit uşa, nu am atâta încredere în mine; ci sora mea mai mare, Tilte.

Eram de faţă când s‑a întâmplat, acum doi ani, cu puţin timp înainte ca mama şi tata să dispară pentru prima dată. Aveam doisprezece ani, iar Tilte, paisprezece şi, chiar dacă îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri, nu ştiam atunci că acesta fusese lucrul pe care‑l descoperise ea.

Străbunica se afla la noi în vizită şi tocmai făcea o supă cu lapte bătut.

Când face supă cu lapte bătut, străbunica se suie pe două taburete puse unul peste altul pentru a ajunge la oală ca să amestece, deoarece s‑a născut mică de statură, iar apoi şira spinării i s‑a tasat de vreo şase ori şi a ajuns cocoşată. A devenit atât de încovoiată, încât, dacă ar trebui să intre în mai sus pomenita poză de reclamă familială, fotografii ar trebui să fie atenţi din ce unghi pozează, cocoaşa fiind mai mare ca un suport de umbrele.

În schimb, mulţi din cei care au întâlnit‑o pe străbunica sunt de părere că, dacă Isus se va reîntoarce pe pământ, ar putea foarte bine să arate ca această doamnă de 93 de ani, străbunica fiind ceea ce se cheamă „o atotiubitoare“. Asta înseamnă că prietenia ei e atât de mare, încât are loc pentru toţi, inclusiv pentru tipi precum Kaj Molester sau trimisul ministerului la Finø, Alexander Bister Finkeblod, care conduce şcoala orăşenească din Finø şi căruia ar trebui să‑i fii mamă spre a‑l îndrăgi – poate nici asta nefiind de ajuns. Fiindcă l‑am văzut conducându‑şi mama dinspre feribot: părea că şi pentru ea e prea mult.

Dar străbunica nu trebuie înţeleasă greşit. Nu împlineşti 93 de ani supravieţuindu‑le multora dintre propriii tăi copii, celor şase tasări ale şirei, celui de‑al doilea război mondial, ba chiar amintindu‑ţi sfârşitul primului, fără să te ţină în mişcare ceva special. Aş spune aşa: dacă străbunica ar fi o maşină, caroseria ar părea gata să se rupă de când se ştie. Dar motorul zbârnâie ca tocmai ieşit din fabrică.

La vorbe e destul de reţinută, împărţindu‑le ca pe bomboane, ca şi cum n‑ar mai avea multe – şi poate chiar nici nu mai ai multe la 93 de ani.

Aşa că, atunci când vesteşte brusc, fără a întoarce măcar capul: „Aş vrea să spun ceva“, noi amuţim pe dată.

„Noi“ suntem: mama şi tata, fratele nostru mai mare, Hans, Tilte, eu şi câinele Basker al III‑lea, un fox‑terrier numit astfel după cartea despre câinele din Baskerville, şi „al treilea“, întrucât e al treilea câine din această rasă pe care l‑am avut de când s‑a născut Tilte; iar ea a cerut ca, de fiecare dată când un câine moare şi luăm unul nou, să‑l cheme la fel, însă cu un număr mai mare. De fiecare dată când Tilte spune numele câinelui unora care n‑au avut până atunci marea bucurie de a ne cunoaşte, le spune şi numărul. Atunci oamenii au o mică tresărire, poate fiindcă li se aminteşte de câinii morţi înaintea lui Basker; cred că din cauza asta a cerut Tilte acest nume. Pentru că a interesat‑o întotdeauna moartea, mai mult decât e normal la copii. Acum, că străbunica vrea să spună ceva şi se aşază în scaunul pe rotile, Tilte se ridică în mâini pe masa din bucătărie, ridicând apoi picioarele, astfel încât străbunica să poată împinge scaunul pe dedesubt. Tilte vrea mereu să stea în poala străbunicii când aceasta are ceva de zis, însă cu timpul străbunica şi‑a pierdut din puteri, iar Tilte a devenit tot mai grea. Drept care acum lucrurile se aranjează astfel: Tilte se sprijină de masă, ridicându‑se, lumea se ordonează dedesubt, apoi ea se ghemuieşte în braţele străbunicii, între timp mai mică decât Tilte.

– Tata şi mama, zice străbunica, stră‑străbunicii voştri, nu mai erau chiar tineri când s‑au căsătorit, aveau aproape patruzeci de ani. Cu toate acestea, au făcut şapte copii. Tocmai când l‑au făcut pe al şaptelea au murit fratele mamei mele împreună cu soţia sa, adică unchiul şi mătuşa mea, îmbolnăvindu‑se de acelaşi beteşug – gripa spaniolă, dându‑şi duhul aproape în acelaşi timp. În urma lor au rămas doisprezece copii. Tata s‑a dus la înmormântare la Nordhavn. După înmormântare urma să aibă loc o întâlnire în care membrii familiei să‑i împartă pe cei doisprezece copii; aşa se făcea pe atunci, acum nouăzeci de ani; era vorba de supravieţuire. Dura două ore să mergi cu căruţa de la Finø la Nordhavn, iar tata s‑a întors abia seara. A intrat în bucătărie, unde mama stătea lângă plită, şi i‑a zis: „I‑am luat pe toţi“. Mama s‑a uitat în sus la el, bucuroasă, şi i‑a zis: „Mulţumesc pentru încredere, Anders“.

Când ne‑a povestit asta străbunica, în bucătărie s‑a lăsat tăcere. Nu ştiu cât a durat tăcerea, pentru că timpul se oprise în loc; erau prea multe de înţeles să mai poţi gândi, într‑un fel renunţasem la gândire. Trebuia să înţelegi ce s‑a petrecut în sufletul tatălui străbunicii când i‑a văzut pe cei doisprezece plozi la înmormântare şi n‑a putut îndura să fie despărţiţi. Şi, mai ales, trebuia să o înţelegi pe nevastă‑sa când, întors acasă, soţul i‑a zis „I‑am luat pe toţi“. N‑a ezitat nici o secundă, necum să facă vreo criză de nervi şi să plângă la gândul că de acum nu mai sunt doar cei şapte copii proprii, lucru care poate fi oricum destul de rău, dacă ne gândim la noi trei din curtea parohială, şi noi măcar avem două toalete, plus una pentru oaspeţi; nu, acum erau deodată nouăsprezece copii.

La un moment dat, după o tăcere nu ştiu cât de îndelungată, dar în orice caz lungă, Tilte a declarat:

– Aşa vreau să fiu şi eu!

Cu toţii credeam că înţelegem ce vrea să spună; şi, într‑un fel, chiar am înţeles. Că voia să fie precum acel tată, sau acea mamă, sau amândoi, şi să poată accepta la nevoie nouăsprezece copii.

Într‑adevăr, asta voise să spună. Dar mai voia să spună şi altceva.

Mai înainte să vorbească, în lunga tăcere, Tilte descoperise uşa. Sau devenise foarte sigură că există.