Lydia Davis

Sfârșitul poveștii

Traducere Veronica D. Niculescu

Colecția Globus

Editura Univers

Epuizată după ce şi-a căutat ore în şir fostul iubit pe străzile unui oraş necunoscut, o femeie intră într-o librărie şi acolo, printre cărţile în mijlocul cărora încearcă să se regăsească, un bărbat îi oferă o ceaşcă de ceai. Este acesta sfârşitul poveştii? Cum poţi şti care e adevăratul sfârşit? Când te părăseşte iubitul, când te împaci cu gândul, când renunţi să-l mai urmăreşti, când închei cartea despre el? Şi ce înseamnă o poveste de dragoste? E mai întâi povestea sau mai întâi dragostea? Ce înseamnă să iubeşti un bărbat? Poţi învăţa din cărţile scrise de alţii? Poţi scrie apoi povestea pentru alţii?

Totul începe cu sfârşitul în acest roman hiper-lucid şi tulburător despre o dublă obsesie, singurul roman al autoarei de proză scurtă Lydia Davis, câştigătoare a Premiului Man Booker 2013.

Lydia Davis s‑a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă şi romanul Sfârşitul poveştii, pe lângă eseuri şi traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincţii internaţionale pentru opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s‑a acordat în 2013. A predat literatură şi scriere creativă la universităţi americane cu tradiţie. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

Fragment:

Ultima oară când l‑am văzut, deşi nu ştiam că aceea avea să fie ultima oară, stăteam pe terasă cu o prietenă, iar el a intrat pe poartă transpirat, cu faţa şi pieptul trandafirii, cu părul umed, şi s‑a oprit să stea de vorbă cu noi, politicos. A stat ba pe vine pe betonul vopsit în roşu, ba aşezat pe marginea unei bănci de lemn.

Era o zi de iunie caniculară. Îşi mutase lucrurile din garajul meu în remorca unei camionete. Cred că urma să le ducă în alt garaj. Îmi amintesc ce îmbujorată îi era pielea, dar trebuie să‑mi imaginez ghetele lui, coapsele albe şi late, când stătea pe vine sau aşezat, şi expresia sinceră şi prietenoasă pe care probabil că o avea pe chip, vorbind cu aceste femei care nu voiau nimic de la el. Ştiu că eram conştientă de felul în care arătam eu şi prietena mea, cum stăteam amândouă cu picioarele în sus pe şezlongurile noastre, şi că în prezenţa prietenei mele era posibil să‑i par şi mai în vârstă decât eram, dar în acelaşi timp şi că asta i s‑ar fi putut părea seducător. A intrat în casă să‑şi ia nişte apă de băut, apoi a ieşit şi mi‑a zis că a terminat şi pleacă.

Un an mai târziu, când credeam că mă uitase de tot, mi‑a trimis o poezie în franceză, copiată de mână. Poezia nu era însoţită de vreo scrisoare, deşi el mi se adresa mie, folosin­du‑mi numele ca şi cum ar fi început o scrisoare, şi încheia cu numele lui, ca şi cum ar fi încheiat o scrisoare. La început, când am văzut plicul cu scrisul lui de mână, am crezut că poa­te‑mi înapoia banii datoraţi, peste trei sute de dolari. Nu uitasem de bani, fiindcă nu‑mi mai mergea la fel ca pe vremuri şi aveam nevoie de ei. Deşi îmi adresa poezia, nu eram sigură ce voia să‑mi spună cu ea, sau ce se aştepta să cred eu că‑mi spunea, sau în ce fel se folosea de ea. Îşi trecuse adresa pe plic, deci ştiam că e posibil să aştepte un răspuns, dar nu ştiam cum să‑i răspund. Mi se părea că nu‑i pot trimite altă poezie şi nu ştiam ce fel de scrisoare ar răspunde acelei poezii. După ce au trecut câteva săptămâni, am găsit o cale să‑i răspund, spunându‑i ce am crezut când am primit ce‑mi trimisese, ce credeam că era şi cum am descoperit că nu era aşa, cum am citit‑o şi ce am crezut că poate însemna faptul că‑mi trimisese o poezie despre absenţă, moarte şi regăsire. Am scris toate astea sub forma unei povestiri, fiindcă părea la fel de impersonală ca poezia lui. Am inclus o notă în care am spus că mi‑a fost greu să scriu povestirea. Am trimis răspunsul la adresa de pe plic, dar n‑am mai primit nici un semn de la el. Am copiat adresa în carnetul meu cu adrese, ştergând una mai veche, care nu fusese valabilă pentru mult timp. Nici o adresă de‑a lui nu era valabilă pentru mult timp, iar hârtia din carnet unde e scrisă adresa lui e subţiată şi moale de la atâtea ștersături.

A mai trecut un an. Făceam o călătorie prin deşert cu un prieten, nu departe de oraşul unde locuise el, şi am hotărât să‑l caut la ultima adresă. Până atunci, călătoria fusese inconfortabilă, fiindcă mă simţeam ciudat de înstrăinată de bărbatul cu care eram. În prima noapte băusem prea mult, pierdusem orice simţ al distanţelor în peisajul luminat de lună şi încercasem, ameţită, să plonjez în hăurile albe dintre stânci, care mie îmi păreau perne moi, în timp ce el încerca să mă ţi­nă locului. În a doua noapte stătusem întinsă în patul din camera de motel, bând Coca‑Cola şi abia vorbind cu el. Întreaga dimineaţă următoare o petrecusem în spinarea unui cal bătrân, la capătul unui lung şir de cai, călărind lent printr‑o strâmtoare dintre dealuri, dus şi întors, în vreme ce el, enervat de prezenţa mea, conducea o maşină închiriată, de la o formaţiune stâncoasă la alta.

Când am ieșit din deşert, relaţia noastră a devenit din nou mai confortabilă şi, în vreme ce el conducea, eu îi citeam cu voce tare dintr‑o carte despre Cristofor Columb, însă pe măsură ce ne apropiam mai mult de oraş, eram tot mai preocupată. M‑am oprit din citit şi m‑am uitat pe fereastră, dar nu înregistram decât bucăţi disparate din ceea ce se zărea în timp ce ne apropiam de mare: o viroagă plină de eucalipţi, coborând către apă; un cormoran negru stând pe un bloc alb de calcar scobit care prin erodare luase forma unei clepsidre; un debarcader cu un roller coaster; o casă cu turn, mult deasupra restului oraşului, alături de un cocotier; un pod peste şinele de cale ferată care se derulau mult înaintea şi în spatele nostru. În timp ce înaintam spre nord, către oraş, mergeam în paralel cu şinele, uneori în aşa fel încât le puteam vedea, iar alteori departe de ele, când o coteau îndepărtându‑se de ţărm, iar şoseaua noastră continua de‑a lungul falezei, pe lângă apă.

În după‑amiaza următoare am plecat singură şi mi‑am cumpărat o hartă a străzilor. Am cercetat‑o aşezată pe un zid de piatră pe care‑l simţeam rece sub mine, deşi soarele era cald. Un străin mi‑a spus că strada pe care‑o căutam era prea departe ca să merg pe jos, şi totuşi am pornit‑o pe jos. De fiecare dată când ajungeam în vârful unui deal, mă uitam peste apă şi vedeam poduri şi bărci cu pânze. De fiecare dată când coboram într‑altă mică vale, casele albe se adunau iarăşi în jurul meu.

Nu ştiusem cât de mare avea să‑mi pară oraşul în timp ce mergeam sau cât de mult aveau să‑mi obosească picioarele. Nu ştiusem cum avea să mă orbească soarele de pe faţadele albe ale caselor după o vreme, cum avea să bată ore în şir pe faţadele tot mai albe, apoi mai puţin albe, pe măsură ce orele treceau, iar ochii începeau să mă doară. M‑am suit într‑un autobuz şi am călătorit aşa pentru o vreme, apoi am coborât şi am mers iarăşi pe jos. Deşi soarele strălucise toată ziua, până spre sfârşitul după‑amiezei umbrele erau răcoroase. Am trecut de nişte hoteluri. Nu ştiam exact unde mă aflam, deşi mai târziu, când am plecat din acea zonă, am văzut pe unde fusesem.

Până la urmă, după ce‑am mers ba în direcţia bună, ba în direcţia greşită, am ajuns pe strada lui. Era ora de vârf a serii. Bărbaţi şi femei în haine de serviciu treceau pe lângă mine pe stradă în ambele direcţii. Traficul abia se urnea. Soarele coborâse, iar lumina de pe clădiri era de‑un galben întunecat. Eram surprinsă. Nu‑mi imaginasem că partea lui de oraş o să arate aşa. Nici măcar nu crezusem că adresa asta exista. Însă clădirea era acolo, înaltă de trei etaje, vopsită într‑un albastru‑deschis, un pic dărăpănată. Am cercetat‑o de peste drum, stând pe o treaptă în care un șir de plăcuțe de gresie încastrate forma numele unei farmacii, deşi uşa din spatele meu dădea către un bar.

De mai mult de un an, de când scrisesem acea adresă în carnet, îmi imaginasem cu mare precizie, de parcă aş fi visat‑o, o stradă mică şi însorită, cu case galbene de două etaje, cu oameni intrând şi ieşind din ele, urcând şi coborând treptele de la intrare, şi mă imaginasem şi pe mine stând într‑o maşină peste drum de casă, ceva mai într‑o parte, privind uşa şi ferestrele lui. Îl văzusem ieşind din casă, gândindu‑se la alte lucruri, cu capul plecat, alergând vioi în josul treptelor. Sau coborând scările mai lent, cu soţia lui, fiindcă îl văzusem de două ori înainte cu soţia, când el nu ştia că‑l urmăresc, o dată de la distanţă, în timp ce stăteau pe trotuar lângă un cinematograf, şi o dată pe fereastra apartamentului său, în ploaie.

Nu eram sigură că‑i voi vorbi, fiindcă atunci când îmi imaginam asta mă tulbura furia pe care i‑o vedeam pe chip. Surpriză, apoi furie şi apoi groază, fiindcă se temea de mine. Se albea la faţă, încremenea, cu pleoapele plecate şi capul un pic dat pe spate: ce‑aveam de gând să‑i fac? Şi avea să se dea înapoi cu o treaptă, de parcă asta chiar l‑ar fi putut feri de mine.

Deşi am văzut că exista clădirea, nu credeam că o să existe şi apartamentul. Iar dacă apartamentul lui exista, nu credeam că o să‑i găsesc numele scris pe o bandă deasupra soneriei. Acum traversam strada şi intram în clădirea în care locuise el, probabil foarte recent, cu siguranţă în ultimul an, şi am citit numele ARD şi PRUETT pe un bilet alb lângă soneria apartamentului său, numărul 6.

Mai târziu mi‑am dat seama că această pereche ciudată, fă­ră sex, ARD şi PRUETT, trebuie să fi fost cea care a descoperit ce‑o fi lăsat el în urmă: bucăţele de bandă adezivă lipite de lucruri, agrafe de hârtie şi bolduri în crăpăturile parchetului, mănuşi de apucat oalele sau sticluţe cu condimente sau capacele de oale din spatele aragazului, praful şi firimiturile din colţurile sertarelor, bureţii tari şi pătaţi de sub cada din baie şi de sub chiuveta din bucătărie, pe care el i‑a folosit cândva ca să cureţe, în stilul lui energic, un castron sau o tejghea, haine desperecheate atârnând în cotloane întunecate din dulap, aşchii de lemn, găuri de la cuie în tencuială, cu pete sau zgârieturi de jur împrejur sau prin apropiere, care aveau să pară întâmplătoare doar fiindcă Ard şi Pruett nu ştiau la ce serviseră. Simţeam o legătură neaşteptată cu aceşti doi oameni, deşi ei nu mă cunoşteau, iar eu nu‑i văzusem niciodată, fiindcă şi ei locuiseră, la rândul lor, într‑un soi de intimitate cu el. Desigur, era posibil să fi existat alţi chiriaşi înaintea lor, care să fi găsit ce lăsase el, şi poate că Ard şi Pruett găsiseră urmele lăsate de cu totul altcineva.

Fiindcă trebuia să merg cât de departe puteam în încercarea de a‑l găsi, am sunat la soneria lor. Dacă nu‑l găseam de data asta, încetam căutările. Am sunat, şi‑am sunat încă o da­tă, şi încă o dată, dar nici un răspuns. Am rămas afară, în stra­dă, suficient cât să simt că ajunsesem, în sfârşit, în punctul final al unei călătorii necesare.

Pornisem ca într‑o plimbare spre un loc care se afla prea departe pentru a merge pe jos. Continuasem să merg chiar şi când se făcuse prea târziu şi eram deja la capătul puterilor. Mai prinsesem ceva putere atunci când mă apropiasem de locuinţa lui. Acum îmi continuam drumul, tot pe jos, treceam de casa lui, spre Chinatown şi cartierul rău famat, spre depozitele din golf şi spre apă, în timp ce mă gândeam, încercând să ţin minte oraşul, că, deşi el nu mai locuia în casa aceea şi deşi eram aşa de obosită şi mai aveam destul de mers şi erau alte dealuri de urcat de jur împrejurul meu, mă simţeam mai liniştită pentru că fusesem acolo, aşa cum nu mă mai simţisem de când mă părăsise, de parcă, deşi el nu se afla acolo, îl găsisem din nou.

Poate tocmai faptul că nu era acolo făcuse posibilă această întoarcere şi făcuse posibil un sfârşit. Fiindcă dacă ar fi fost acolo, totul ar fi trebuit să continue. Eu ar fi trebuit să fac ceva în privinţa asta, fie şi numai să plec şi să mă gândesc, de foarte departe. Acum aveam să fiu capabilă să încetez să‑l mai caut.

Însă clipa în care am înţeles că renunţasem, în care am înţeles că terminasem căutarea, a sosit un pic mai târziu, în timp ce şedeam într‑o librărie din acel oraş, având în gură gustul unui ceai ieftin şi amar pe care mi‑l adusese un străin.

Mersesem să mă odihnesc acolo, într‑o clădire veche cu podele din lemn care trosneau, cu o scară îngustă care ducea jos, într‑un subsol slab luminat, şi cu un nivel superior mai curat şi mai luminos. Mă plimbasem prin librărie, şi la subsol şi sus, dând roată fiecărui corp de bibliotecă. M‑am aşezat ca să frunzăresc o carte, dar eram aşa de obosită şi însetată, încât nu puteam citi.

M‑am dus la tejgheaua de la intrare, de lângă uşă. La tejghea era un bărbat posomorât, îmbrăcat cu un pulover cu nasturi, care sorta cărţi în teancuri. L‑am întrebat dacă nu aveau nişte apă, dacă aş fi putut primi un pahar cu apă, deşi ştiam că probabil nu aveau apă aici, într‑o librărie. Mi‑a zis că nu aveau, dar că puteam să mă duc la un bar din apropiere. N‑am zis nimic, m‑am întors şi m‑am dus cu câţiva paşi mai încolo, în încăperea care dădea spre stradă. Acolo m‑am aşezat din nou pe un scaun, ca să mă odihnesc, în timp ce în jurul meu oamenii se mişcau în tăcere.

Nu voisem să fiu nepoliticoasă cu omul de la tejghea, pur şi simplu nu puteam deschide gura să vorbesc. M‑ar fi secat de puteri să împing aerul din plămâni şi să scot astfel un sunet, şi m‑ar fi durut sau m‑ar fi văduvit de ceva de care nu mă puteam lipsi în acea clipă.

Am deschis o carte şi m‑am uitat la o pagină fără să o citesc, apoi am răsfoit altă carte de la cap la coadă, fără să înţeleg ce vedeam. Mă gândeam că probabil omul de la tejghea mă luase drept o vagaboandă, fiindcă oraşul era plin de vaga­boande, mai ales genul cărora le place să stea într‑o librărie după‑amiaza târziu, când se întunecă şi se răcoreşte, şi care i‑ar cere un pahar cu apă şi‑ar fi în stare să‑l şi înjure dacă nu i‑ar da. Şi întrucât credeam, după expresia lui surprinsă şi probabil îngrijorată atunci când mă întorsesem fără să‑i răspund, că mă luase de vagaboandă, am simţit deodată că aş putea fi chiar ceea ce credea el că sunt. Mă mai simţisem şi altă dată fără nume şi fără chip, când mă plimbam noaptea pe străzile oraşului sau prin ploaie şi nimeni nu ştia unde sunt, iar acum această senzaţie îmi fusese confirmată pe neaşteptate de bărbatul care stătea în faţa mea, dincolo de tejghea. Sub ochii lui, m‑am lăsat să alunec din ceea ce credeam eu că sunt şi am devenit neutră, incoloră, fără sentimente: nu era nici o diferenţă între ceea ce credeam eu că sunt, această femeie obosită care îi cerea apă, şi ceea ce credea el că sunt, şi poate că nici nu mai exista vreun adevăr care să ne unească, aşa că el şi eu, stând unul în faţa altuia cu tejgheaua între noi, eram mai separaţi decât sunt de obicei doi străini, izolaţi ca într‑un nor de ceaţă, cu vocile şi paşii din preajma noastră amuţite, cu o mică oază de limpezime în jurul nostru, înainte ca eu, în pielea noului meu personaj, vagaboanda, prea obosită şi dezorientată ca să vorbesc, să întorc privirea fără să răspund şi să mă duc în încăperea alăturată.

Dar, în timp ce mă gândeam la asta, el a venit spre locul unde şedeam, lângă un corp cu rafturi înalt. S‑a aplecat înspre mine şi m‑a întrebat cu blândeţe dacă nu doream o ceaşcă de ceai, iar când mi‑a adus‑o i‑am mulţumit şi am băut‑o. Era tare şi fierbinte, şi‑atât de amar încât îmi usca limba.