Corin Braga

Acedia: jurnal de vise

Polirom, 2014

Cine sunt eu?

Dacă bateţi la uşa capului meu ca să îmi puneţi această întrebare, răspunsul va depinde de persoana care va veni să vă răspundă, privindu-vă prin vizorul ochilor. Acolo, în spatele uşii feţei mele, locuieşte o întreagă familie. Am descoperit-o treptat, scriind proză şi mai ales ţinând un jurnal de vise. De la o vreme, în loc să încerc să-i reduc pe toţi la o singură persoană, m-am pomenit că mi-e mai uşor să le dau un buletin de identitate fiecăruia, scoţându-l în uşă pe cel mai potrivit cu firea celor care doresc să-mi vorbească.

Primul meu dublu care a căpătat un contur şi un nume este Aia. Aia vine din anii sclipitori-tenebroşi ai adolescenţei şi nu are nimic de a face, cum s-ar putea crede, cu vreo fată sau vreo proiecţie a unui ideal feminin. Aveam mult timp interior în tinereţe, de la o săptămână la alta zilele curgeau lent. Când mă gândeam la ceea ce făcusem sau unde fusesem în urmă cu şapte-opt zile, aveam impresia că trecuseră câteva luni, totul mi se părea îndepărtat şi acoperit de praful memoriei. Stăteam în camera mea după-amieze lungi, cu soarele căzut după blocuri, privind cerul de culoarea unei cerneli adânc şi întunecat albastre şi lăsând tăcerea să urce de după colţurile tot mai umbrite ale mobilelor. Sau mă plimbam seara pe străzi, urmărind dârele hipnotice ale stâlpilor de neon şi contemplând fascinat ferestrele întunecate ale blocurile, ca nişte găvane de balauri cu nenumăraţi ochi orbi.

Cred că erau clipe de deprivare senzorială. Atmosfera devenea de puf şi căpăta o adâncime de sală de palat medieval, în care cele mai mărunte obiecte sau persoane prindeau o strălucire de lamă sclipitoare de laser. Simţurile mi se încordau într-o asemenea măsură încât aerul începea să vibreze magnetic. Şi din această plasmă a singurătăţii se închega o spaimă fără contur, ieşită din nu ştiu ce cotloane ale copilăriei sau ale morţii, care îşi cobora asupra mea faldurile ei de satin vaporos. Aveam impresia că realitatea se fisurează ca o un gheţar strivit sub o apăsare formidabilă şi că, traversând suprafaţa de cioburi, pot să ies dincolo, într-o lume de scântei şi priculici. Ce s-ar întâmpla, mă întrebam, dacă lumea aceasta din adâncuri, monştrii aceştia electrici de pe fundul orb al oceanului meu interior, ar căpăta într-adevăr materialitate şi ar invada străzile din jur? Ce catastrofă apocaliptică ar schimba iremediabil faţa lumii pe care o cunoşteam?

Licean, pe străzile întunecate ale cartierului meu din Sibiu, sau student, prin pieţele cu clădiri leviatanice ale Clujului, bântuiam urmărit de umbra albă a fantomei închegate din înteţirea simţurilor. Îmi producea o fascinaţie dulce, ca de altfel toate coşmarele, pe care, de mult timp deja, nu mai încercam să le curm sau să le uit, ci, dimpotrivă, să le prelungesc şi să le savurez. Numai că sclipirile acestei feerii subterane aveau şi un preţ: nopţi nedormite, incapacitate de acomodare la realitate, spaimă faţă de cei din jur şi de obligaţiile sociale şi, din cauza condesării angoasei în stomac, un ulcer care m-a chinuit mai mulţi ani.

Mai târziu, prezenţa lui Rux a alungat făpturile singurătăţii. Când stările acelea reveneau să mă bântuie, înţelegând de la o vreme despre ce e vorba, Rux mă întreba: Iarăşi ai o stare din aia, iarăşi ţi-a venit aia? Şi Aia am botezat-o, în lipsa unui nume mai bun. Am fost destul de şocat când am aflat că fratele meu, cu treisprezece ani mai mic decât mine, copil fiind, era înspăimântat de un monstru fără nume şi chip, un Bau-Bau din coşmarele lui Goya, pe care îl numea Yaya. Mama explica numele pe care fratele meu i-l dăduse sucubului ca o deformare a întrebării Ce-i aia?, prin care ea încerca să-l descoase ca să-i afle cauza neliniştii. Dar Aia venea din afară (chiar dacă din adâncul meu) şi nu era totuna cu mine, cel care o urmărea sau fugea de ea, cel care, rătăcind noaptea pe străzi, privea ferestrele luminate ale unor camere îndepărtate, imaginându-le ca pe nişte cuiburi calde, unde oamenii stau împreună, protejaţi, invidiaţi de rătăcitorii singuratici de pe străzile pustii luminate de magneziul lunii. L-am identificat pe acest copil speriat din mine, bântuind serile ca atras de o stafie, cu mult mai târziu, atunci când am văzut filmul Hook după poveştile cu Peter Pan şi Wendy. Devenit matur, gras, cu copilăria amputată, Peter îşi aduce aminte de rugămintea pe care i-o făcuse lui Wendy demult, pe când puful adânc al basmului îi învăluia în mantia lui de beteală: Nu închide niciodată fereastra cu cârligul! Asta pentru ca atunci când se întorcea din zborurile sale în Neverland, să poată oricând intra pe geam în cuibul de lumină caldă al unei familii. Altminteri, băiatul zburător era condamnat să stea afară, privind înăuntru la o fericire care lui îi rămânea pentru totdeauna inaccesibilă. Filmul mi-a scos la suprafaţă amintiri zguduitoare şi totuşi fără formă, atât de îndepărtate de parcă ar fi răscolit în mine mâlul cel mai vechi al tuturor vremilor.

Mama îmi povestise micul accident al naşterii mele: nu l-am refăcut în imaginaţie ca pe povestea altcuiva, ci l-am retrăit în fiecare fibră a pieptului. Pe când era însărcinată în luna a opta, iarnă fiind, mama a alunecat pe zăpadă, a căzut şi a pierdut lichidul amniotic. Cum era tânără şi fără experienţă, nu a înţeles ce s-a întâmplat, s-a dus acasă şi s-a întins bolind în pat. Tata era plecat din oraş, noroc cu o vecină care, după o zi sau două, trecând pe la noi, a trimis-o pe mama urgent la spital cu salvarea, ca să i se provoace o naştere forţată. Nu am amintiri legate de sufocare sau altă formă de traumatism fizic, dar Hook mi-a actualizat întreaga angoasă a copilului care nu se poate naşte, care bate la fereastra lumii reale, privind cu disperare la fericirea dinlăuntrul camerei, speriat că nu va putea intra niciodată şi va rămâne să bântuie în zbor ţinuturile miraculoase şi letale ale unui Tărâm de Niciunde şi de Nicăieri. Copilului acestuia din mine, care râde, face tumbe, se aruncă prin aerul imaginaţiei în sus şi în jos, joacă pozne şi vrea să fie iubit, i-am spus Peter Pan. Însă nici Peter Pan priculiciul şi nici Aia moroiul nu erau adaptaţi la lumea cotidiană. Când intră în sfârşit pe fereastră în lume, Peter, din teama de a nu fi alungat, face ceea ce i se cere: e cuminte, ascultător, nu se plânge şi nu se revoltă, învaţă bine la şcoală, ia premii. Şi încet-încet devine un altul, sau se lasă înlocuit de un altul. Mai încolo, atunci când ajunge (sau se preface a fi) matur, pentru a fi luat în serios, dar mai ales pentru a face faţă anxietăţii ieşirii în lume, Peter invocă, printr-un rit de magie spirituală, printr-o condensare treptată de materii telurice, un alt personaj, un dublu al său rezistent la emoţii, tot mai tăbăcit de experienţele vieţii. Aşa s-a născut o fiinţa grea, înglodată în real, pe care am numit-o, prin simetrie cu sora lui strigoiacă, Ăla. Îl simt uneori ca pe un monstru de tinichea, o sobă umblătoare ca în Vrăjitorul din Oz, sau ca armurile goale animate de vrăjitoarea din Povestea fără sfârşit. Ăla este o carcasă groasă, stă pe mine ca o mască, pe el îl trimit în lume, ca să ia cuvântul la adunări publice, simpozioane, lansări de carte, şi orice alte situaţii înecate de agurida stresului.

Aceştia sunt principalii actori, prietenii mei, feţele mele, chiar dacă aş mai putea vorbi şi de semi-naşterea altora, cum este Cobraga fata, sau Cobra eroul de jocuri pe calculator. Stând acum câţiva ani o vreme în Statele Unite, seara, pentru a mă relaxa, obişnuiam să joc şah pe internet. Dintr-o greşeală a programului yahoo, sau a mea (dar greşeală să fi fost?), am fost înregistrat cu o identitate feminină, Cobraga. Văzând iconiţa de fată cu bucle blonde care mă reprezenta, am intrat în pielea ei, am început să dialoghez ca atare cu partenerii de joc, explorând faţetele necunoscute ale acestei personalităţi schimbate. Cobra în schimb este viteazul cu sabie de pară de foc şi ochi de şarpe care înfruntă dragonii, behemoţii, trolii, vampirii şi demonii din Heroes of Might and Magic şi din Disciples.

Dar să ne întoarcem la cei trei fraţi mai mari, Aia, Peter Pan şi Ăla. Din cauza spaţiului tot mai mare pe care a ajuns să-l ocupe Ăla în viaţa mea, Aia s-a retras, bolnavă de moarte şi tot mai transparentă, în cotloane ascunse ale casei mele interioare, de unde iese tot mai rar în lumină. Chiar şi Peter Pan se simte strivit de bocancii soldăţeşti ai lui Ăla, visând o revoltă care să arunce peste bord realitatea deşertică din jur şi să-l ridice în zbor, de astă dată nu în lumea spaimelor subterane ce o însoţesc pe sora sa strigoaica, ci undeva în lumina tare ce urcă pe şira spinării până în lotusul cu o mie de petale şi izbucneşte în jerbele unei realităţi mai dense, singura adevărată. Fantasmă tot mai depărtată, iluzie de evadare ratată, speranţă de transcendere strivită în faşă, iată-mă tot aici, capricorn dând disperat cu cornul într-un tavan fără trapă de ieşire, inundat de acedia, spaima că nu faci ceea ce trebuie şi că eliberarea nu va mai veni niciodată.

http://claustrophobus.wordpress.com/